Un viitor apropiat

Din noapte îmi intrau pe fereastra larg deschisă din bucătărie fluturi negri şi mari, urlete de groază şi alte sunete pe care nu reuşeam să le atribui fiinţelor omeneşti. Căldura mă apăsa, făcându-mi o mare favoare. Era mai bine să mă confrunt cu atacurile naturii decât să reiau lupta cu gândurile. Mă scărpinam din când în când în barbă, trăgeam din ţigară şi urlam la stele cu ochii palizi şi grei. Stomacul îmi cerea mâncare dar nu orice. Îmi doream să am în faţă, în locul scrumierei plină de chiştoace, o friptură mare, bine piperată, din care să muşc cu poftă. Am vrut să beau apă dar era plină de viermişori albaştri.
Locuiam în blocul bombardat de pe strada cu ambasada Africii de Sud. Companie îmi ţinea un gândac de bucătărie pe care nu m-am obosit să-l strivesc, să-l calc cu bocancii mei mari, să-i curm suferinţa. Când amintirile reuşeau să obţină un rol principal în gândirea mea, intram într-o stare de profundă tristeţe din care ieşeam doar odată cu răsăritul. Câteva pisici se copulau printre rădăcinile copacilor smulşi de suflul exploziei. Deşi trecuseră patru ani de la bombardament guvernul nu demarase niciun proiect pentru refacerea zonei.
Am găsit un frigider printre ruinile vilelor din nordul oraşului pe care l-am folosit trei ani şi şase luni. Funcţiona perfect deşi uneori scotea nişte zgomote ciudate. Din acelaşi loc am luat şi un arc cu săgeţi. Îl foloseam destul de des mai ales sâmbăta când mergeam la vânătoare într-o pădure din apropiere. Duminica mâncam carne proaspătă. Vânatul mă ţinea o săptămână, noroc cu frigiderul. Mai aveam şi un pistol cu capse care s-a dovedit a fi util împotriva tâlharilor. Într-o noapte însă trei luptători antisociali au dat buzna spărgându-mi uşa şi aşa şubredă. Pocniturile produse de pistolul cu capse nu au fost îndeajuns să-i sperii şi să-i determin să plece, aşa că am apelat la bunul meu prieten arcul. Le-am înfipt fiecăruia câte o săgeată în ţeastă. Nu îmi dau seama cum am reuşit să fac asta, probabil panica m-a făcut să-mi folosesc corpul la cel mai bun randament. Unul dintre ei avea un ceas de aur la mână şi atunci mi-am dat seama că era destul de târziu şi că ar trebui să dorm. Le-am luat tot ce aveau la ei după care i-am aruncat pe fereastră oprind mieunatul pisicilor în călduri.
Am mai dat o raită prin bloc şi apoi am adormit în debara, unde mi-am făcut un pat pentru o persoană. Toată noaptea am avut coşmaruri.

Dimineaţă când am deschis ochii am observat prezenţa unui câine în sufrageria mea. Rupea cu poftă bucăţi mari de carne din trupul unui om. Am privit scena şocat fără să scot un sunet.. Nu mă observase şi asta era bine. Avea blana zbârlită pătată de vopsea roşie sau sânge, nu reuşeam să-mi dau seama. În zadar am încercat să găsesc o explicaţie logică a întregii imagini, pur şi simplu era imposibil. Arcul era în altă cameră aşa că mi-am scos cuţitul de la curea şi am sărit asupra câinelui. Ne-am tăvălit prin praful de pe podea timp de câteva minute reuşind într-un final cu o mişcare abilă să-i înfig cuţitul în gâtul jegos. Am rămas deasupra leşului câteva minute după victorie, eram epuizat. În depărtare, în capătul celălalt de oraş se trăgea cu tunul, probabil pentru a alunga norii adunaţi să ne extermine. Autorităţile abilitatea îşi asumaseră această sarcina grea. De doi ani ploile se vărsau peste oraş cu pucioasă şi bucăţi mari de gheaţă, dar dacă se trăgea cu tunul înspre nori ploua normal.Am scăpat de cele două cadavre aruncându-le pe fereastră. Foamea mă apăsa insistentă. Mi-am scos din frigider zece peşti morţi şi i-am fript la un foc mic. Am pus sare şi piper şi am avut un mic dejun consistent cu un conţinut scăzut de colagen şi bogat în aminoacizi.
După masă am realizat că era sâmbătă şi eu nu mai ieşisem din casă de o săptămână. Mi-am luat doi peşti într-un rucsac, arcul cu săgeţi şi am plecat la vânătoare în afara oraşului.

Norii şi-au văzut de drum lăsând loc Soarelui. Bicicleta cu care mă deplasam era veche şi ruginită dar funcţiona perfect. În timp ce pedalam mintea îmi mergea în ritmul roţilor. Trăgeam în amintiri cu gloanţele uitării, îmi doream un pustiu, o pagină albă pe care să rescriu povestea aşa cum mi-aş fi dorit să fie.

Am oprit la intrarea în pădure, legând bicicleta de un copac, m-am aventurat în cea mai mare linişte printre copacii stufoşi. O căprioară mutantă păştea într-o poiană la jumătate de oră de mers. Mi-am ţinut respiraţia am întins coarda arcului şi am ratat cu mult corpul căprioarei care a dispărut după nişte tufari. M-am aşezat în iarbă dezamăgit. O picătura de apă m-a lovit în creştet. Am privit spre cer dar în loc de nori deasupra mea era atârnat cu capul în jos de creanga unui copac un individ. M-am speriat târându-mă câţiva metri mai încolo. Era un tip îmbrăcat într-un costum verde, ras în cap şi ochii bulbucaţi. A început să râdă când a văzut cât de speriat eram. Îmi venea să-l dau jos doar să-i împing câteva în figură. M-a strigat de câteva ori dar nu m-am clintit din loc. L-am mai privit pentru câteva clipe dar nu am făcut nimic să-l ajut. Nu aveam chef de socializare cu indivizi ciudaţi agăţaţi în copaci. Oricum supărase pe cineva de ajunsese să admire pământul.Am plecat fără să privesc înapoi. Mă îndreptam spre bicicletă resemnat când un iepure mutant mi-a făcut ziua mai bună lăsându-se prins.

Pe drumul de întoarcere a început să plouă puternic încât am fost nevoit să mă opresc pe marginea drumului. Mă gândeam cu jind la carnea din frigiderele celor trei supermarketuri rămase după criză. Ar fi fost mai simplu să merg acolo şi să îmi cumpăr alimente dacă aş fi avut bani. Dar cum nu mai văzusem aşa ceva de mai bine de trei ani, am apelat la vânat şi pescuit. Înapoi la rădăcini.
Cu fiecare tunet îmi vedeam sfârşitul apropiindu-se, frica mă învelise într-un tremurat spasmodic. Pentru a mă linişte m-am gândit la nişte rime; ceva să rimeze cu mine. Îmi veneau în minte crime. Mă blocam pe pluralul crimei. Gândirea îmi avorta constant acest cuvânt, aveam nevoie de lumină în beciul întunecat din capul meu. În acele momente îmi doream ca Soarele să mă spele în propria-mi transpiraţie şi gâzele să danseze în jurul meu. Să suflu într-o păpădie şi să alerg după puful zburător într-un lan de lucernă. Când eram copil îmi făceam o joacă din asta uitând de ceilalţi ore întregi. Fluturii zburau prin amintirile copilăriei lăsând în urmă un miros de motorină arsă. Atunci am realizat că lângă mine oprise un camion verde cu geamurile fumurii. Doi militari au coborât, întrebându-mă daca am văzut un câine cu blana roşie. Am ezitat să le spun adevărul dar nu m-am putut abţine şi le-am relatat cum am fost surprins de acea arătare în timp ce eram la vânătoare. M-am speriat şi am fugit cât m-au ţinut picioarele.Nu am apucat să termin de povestit că cei doi lăsau deja o dâră de fum în urmă, rulând cu viteză spre pădure.Speram să-l găsească pe chelul din copac deşi nu îmi păsa prea mult de semenii mei.

Ploaia se oprise şi deja mă simţeam mai bine dar totuşi cu fiecare rotaţie completă a roţii din faţă o stare de nelinişte mi se strecura în suflet.
Ajuns acasă am mers pe balcon să îmi iau haine curate şi uscate, reuşisem să-mi spăl câteva într-un râu din apropiere. Frica m-a cuprins aruncându-mă cu capul de toţi pereţii.
Un pitic îmi zâmbea strângând hainele de pe sârmă cu mâinile murdare. Am închis ochii, am trântit uşa şi am fugit în bucătărie. Nu îmi puteam explica nici de această dată strania apariţie. Ceva nu era în regulă , probabil oboseala acumulată îmi răvăşea capacitatea de a percepe realitatea.M-am întors să mă conving dacă aveam de-a face cu o vedenie, dar s-a dovedit că piticul era fumător. Trăgea dintr-o ţigară făcându-mi semn cu mâna să mă alătur.M-am apropiat neîncrezător şi deşi eram cu un metru şi ceva mai înalt, îmi tremurau picioarele. Mi-a oferit o ţigară după care şi-a văzut de tutunul lui. Ce naiba căuta acel pitic nu am aflat, după trei fumuri l-am lovit în moalele capului cu o cărămidă. Am aşteptat să se înnopteze pentru a-l arunca pe fereastră.
În acea perioadă, în câţiva ani, se trecuse de la creştere economică,bunăstare şi pace la război, foamete, criză economică şi politică, cutremure şi o stare generală de a renunţa la viaţă. Nimeni nu prevăzuse această schimbare bruscă, nimeni nu putea prezice un asemenea viitor. Au existat câţiva însă pentru a nu panica populaţia, deci pentru binele naţiunii, au fost închişi într-o ospiciu. Situaţia s-a schimbat la trei ani după bombardamente când cu sprijinul populaţiei au fost eliberaţi şi ajutaţi să urce pe scara politicii.

În acea noapte zgomotul produs de cadavrul piticului aruncat de la fereastră mi-a dat târcoale în vis.

Dimineaţă am băut o sticlă de vodkă din proviziile de băutură pe care mi le făcusem intr-o magazie părăsită. Beţia a fost cruntă. M-am jucat o vreme cu mâinile, am dansat pe jingle-ul unui ursuleţ din pluş după care am defecat pe hainele mele curate şi m-am şters la cur cu o cămaşă albă.Cum am simţit că îmi revin am mai desfăcut o sticlă. Băutura incoloră îmi desena un tablou nou în culori stridente. Eram roşu ca ars de Soare. M-am bucurat de noua mea înfăţişare şi am dansat de acelaşi jingle tembel până s-a terminat bateria ursuleţului. Mâhnit am plâns. Ursuleţul se sacrificase pentru distracţia mea. L-am aruncat pe fereastra bucătăriei.

Era ziua mea, era cald şi vântul împrăştia mirosul de fecale în tot apartamentul.

În bloc mai locuiau încă douăzeci de oameni. Nimeni nu plătea întreţinere. Statul hotărâse ca cei care acceptă să locuiască în blocurile bombardate să nu plătească nicio taxă.Am râs de un păianjen ce îşi construia casa într-un colţ de dormitor. Probabil nici el nu avea bani să plătească taxe şi se hotărâse să se mute în blocul meu. L-am iubit, era noul meu prieten.

Gândacul din bucătărie a fost strivit de bocancii mei mari în timp ce dansam. Păcat.

Linişte.

Am căutat ceasul de aur în debara şi l-am găsit între sticlele de vodkă aşa că am mai desfăcut una. Între timp mâncasem nişte peşte şi cu dinţii am sfârtecat dintr-o pulpă de iepure bucăţi mari de carne pe care le-am mestecat cu greu pătându-mi barba de sânge.
Plictisit de apartament si cu o poftă nebănuită de oameni, de socializare am coborât două etaje unde ştiam că locuieşte o tipă cu tatăl ei; mama fetei murise în bombardament.Am luat cu mine sticla de vodkă proaspăt desfăcută şi câţiva peşti morţi şi fripţi. Spre marea mea surprindere uşa mi-a fost deschisă de un bărbat ce semăna izbitor cu Moş Crăciunul copilăriei mele. Am încercat să-l iau în braţe dar m-a respins. Boule, am ţipat la el, sunt eu Marele Cavaler de la etajul şapte. Mi-a zis că mă ştie dar să mă liniştesc că el nu vrea scandal.
- Scandal ? am întrebat stupefiat de ostilitatea viitoarei mele gazde. Păi bă boule tu crezi că am venit cu scandal ? Vreau să-ţi ofer băutură şi peşte.
Auzind acestea pe chipul beţivanului bătrând se putea citi bucuria. Nu mai văzuse alcool de doi ani şi nici peşte.

Alt efect al crizei omenirii prin care treceam era lenea. Mulţi renunţaseră la luptă împingându-şi existenţa spre un trai lipsit de aspiraţii, ajungând la sinucidere şi moarte prin înfometare.

Bătrânul ar fi meritat să primească sticla drept în scăfârlie pentru modul în care îşi târâia zilele, dar m-am abţinut. M-a invitat în apartament şi spre marea mea mirare era foarte curat. În bucătărie toate lucrurile erau puse la locul lor. Dulapul cu farfurii, cu furculiţe , cuţite , linguri, cu oale, cu tăvi, chiuveta curată, frigiderul curat, gol cu uşa deschisă. Pe masă o floare uscată, maronie. L-am întrebat de ce nu o aruncă. Era cumpărată de răposata soţie şi nu putea să facă asta. Mi-am oferit singur explicaţia curăţeniei. Bărbatul nu se putea desprinde de trecut, păstrase totul ca în ultima zi a fiinţei dragi. În mintea-mi aburindă de alcool l-am compătimit, îmi era milă de acest Moş Crăciun.
A scos două pahare, le-am umplut cu vodkă şi am ciocnit pentru vremuri mai bune şi fericire. Dar oricum în acea perioadă fericirea era ceva foarte greu de definit. Aş fi putut defini teorema lui Lagrange, să o demonstrez, să-i enumăr consecinţele, în schimb fericirea era un termen necunoscut. q.e.d.
Am tras talpă cele două păhărele şi le-am umplut din nou. Eu eram Rudolf în viziunea mea asupra situaţiei, având nasul roşu, el era Moşul. Societatea s-ar fi aşteptat la ceva progresiv de fapt trăiam o regresie totală, puţini erau cei care mai aveau calculatoare. Explozia facebook şi a celorlalte reţele de socializare se oprise odată cu bombele ce-au şuierat pe deasupra oraşului. Norocul meu a fost unul. Închis fiind în acel ospiciu de la munte, viaţa s-a oprit şi m-a întrebat de vreau să mai trăiesc indiferent de cum ar evolua istoria. I-am zis că da, că indiferent de cât de căcat ar putea fi zilele pe care le voi trăi, tot îmi doresc să văd ce se întâmplă mâine.
La al patrulea pahar a apărut Ioana. Ioana era fiica lui Ion şi numele de familie a celor doi era Ionescu. Când am aflat acest lucru, mi-am dat seama că sunt prea mulţi de I pentru cât aş fi putut eu suporta aşa că mi-am vomat dezgustul pe Ion. Acest mic incident a fost destul de traumatizant pentru bătrân care avea o legătură spirituală cu bucătăria.
Ioana era foarte misterioasă şi frumoasă în acele momente de confuzie mentală şi sentimentală. Mă uitam la ea fără a reuşi să scot două cuvinte banale, poate un bună ziua ar fi fost îndeajuns. În gând am sărutat-o, am strâns în braţe acea fiinţă, efemeră ca scuipatul într-o zi de vară pe trotuarul încins. Am început să râd întrucât ea era deja sub stăpânirea demonului din mine. S-a aşezat la masă, a băut trei pahare de vodkă şi după mi-a arătat limba. Era roz şi foarte atrăgătoare. Îmi doream să-i ating papilele gustative, să-i înghit sufletul, să-i arăt lumea, să merg la vânat cu ea şi să o fac fericită. Beţia avansată îmi dădea o doza mai mare de curaj decât de obicei. Pentru câteva minute Ioana a dispărut şi s-a întors cu o chitară. I-am cerut permisiunea de a cânta un cântec care suna destul de bine în capul meu.


În pământ ne vom întoarce în curând
În curând viermi din corp am să vând
Umbra ta peste mormânt; plângi.
Şi la pieptul plin amintirile le strângi

Dar ştii tu cuvântul ce-l rostesc ?
Dar ştii tu vorba unui om onest ?
Maţele în mine plesnesc
Şi gândurile de moarte se izbesc.

Te vreau în penisul meu erect
Vreau să simt corpul tău perfect
Vreauuu ! Vreauuu! Vreauuu!

Şi am început să urlu cu o voce groasă, demonică spre cei doi. Am râs şi am continuat.

Eştiii bouuu Moşuleee!
Acum ai să morriiiii!

La aceste cuvinte Ioana m-a privit intrigată, cu ochii plini de ură. Nu m-am oprit din cântat pentru a oferi explicaţii, mi se părea inutil.

Amintirile-mi sunt bombe de vomă
Vă înec pe toţi din jurul meu în astă aromă.
Dragostea în beţie prelungită e enormă
Mă răpune şi muncesc pentru ea fără normă.

Deşi versurile probabil nu erau pe placul lor, mă ascultau fără a scoate un sunet, bând din sticla mea de vodkă.

Cu laserul de la breloc în ochi vă lovesc
Bani de-aş avea fete bune am să momesc
Ca peştele ce curva la produs trimite.
Figura-mi de alcool o veţi ţine minte ?

Nicio reacţie.

Amândoi erau beţi pulbere. Am căutat în sertarul cu furculiţe ,şi am găsit un cuţit. Fără prea mult efort l-am înfipt în moşneag, maţele ţâşnindu-i pe masă şi pe floarea uscată şi maronie. În acest timp Ioana se ridicase şi cu o lovitură precisă, mi-a spart sticla de cap, dar nu am căzut. Eu am vrut să o iubesc dar cu acelaşi cuţit i-am scos ochii. I-am aruncat pe fereastră după ce i-am tăiat mărunt. Nu vroiam să le aud trupurile lovindu-se de asfalt. Mi-ar fi dat o stare de vinovăţie şi probabil coşmaruri.

Ochii fetei mă privesc şi în aceste momente. Acum îmi scriu povestea poate şi zic poate va ajuta omenirea să progreseze în trăiri mai intense şi pline de fericire. Îmi voi continua cântecul…

Zboară vinul prin cămară
Suflu mucii pe o nară
Găsesc găleata plină cu var
În loc să văruiesc, sar.