Printre cunoscuţii şi cunoscutele de la petrecerea de adio, apare în sufletul confuz îndoiala îmbrăcată într-o splendidă rochie de seară, fabricată din ţesătura celor cinci ani cusuţi cu măiestrie de timpul croitor. Un şut primit în plex ar fi fost mai puţin dureros pentru dragul de Mircea care s-a acomodat bine la noua viaţă, poate acum puţin alterată.Căci totuşi, cinci ani sunt nişte zmei trecuţi prin lupte, cu răni şi semne de vitejie, sunt nişte feţi-frumoşi triumfători, din când în când abandonaţi de efemere prinţese şi domniţe ce-şi plimbă ţinuta la şosea. Dar fără regrete îşi aruncă tânărul trecut de tinereţe, cu apă peste ochi, să-şi vadă viitorul cu mai multă claritate, în gând şi-n faptă. La petrecerea de adio sunt invitaţii prietenii.E şi normal doar nu ar fi chemat străini. E cald e vară şi clipele despărţirii se consumă ca vinul bun şi rece. Sunt grupuri, grupuri formate din diverse personaje, o atmosferă colorată de lichidele consumate şi alte substanţe oferite ca prăjiturile, e ultimul desert. Râd, sunt serioşi, sunt plini de amintiri şi pentru că nu-l vor mai vedea pe Mircea, povestirile curg doar într-un sens. Mai ţineţi minte când Mircea a...Şi el priveşte ce buni sunt prietenii săi. Ascultă pe cei ce deapănă amintiri fără să intervină. Ascultă şi zămbeşte şi ochii aleargă pe buzele care rostesc cuvinte, aleargă cu privirea printr-o istorie personală povestită celor tineri. Dar gânduri negre năpădesc mintea confuză şi conştientizarea dispariţiei acelor buze acelor chipuri, a oamenilor, devine o povară mai grea decât blocul de granit. Şi ar fi vrut să mai rămână, să mai adune imagini cu prietenii-acum povestitori. De unde atâta viaţă? De unde atâta aluat pentru plăcinte când brânza şi merele sunt cântărite de ochii societăţii ce stă şi aşteaptă la mai mult. Nu pot să fiu ceea ce sunt când trebuie să fiu un sfânt îl săgetează o frază patetică, eliminată probabil dintr-o materie cenuşie alterată de frenezia cu care au atăcat substanţele.
Mai trec doi timpi ca doi soldaţi prin post şi petrecerea se dilată spre diafana seară pe ritmul greierilor ce-şi cântă nepăsarea în ciudă. Mă asculţi? o voce din back îi şopteşte la ureche. Oameni mai sunt, continuă vocea, şi unde mergi tu vei găsi ceva mai bun, să nu-ţi verşi lacrima pentru experienţa ce-a trecut în fugă ca un cal de curse, să nu-ţi laşi sufletul aici, ci ia-l cu tine. Pentru ce laşi îndoiala la petrecere? Ea n-are loc aici cu ei şi nici cu tine. Loveşte-o Mircea! Nu o lăsa să-ţi curme un desert!. Buimac evadatul se ascunde în baie unde elimină ceva mai mult decât un simplu jet de urină. Elimină speranţa. E cea mai bună metodă să nu fiu dezamăgit de viitor. Dar eu pe cine las de fapt în urmă? Rămâne suspendat ca podul Basarab într-o încordare pe care trec camioane pline cu oameni. Şi atunci se încheie la şliţ. E o procedură necesară la orice bărbat. Închizi şi pleci dar fără să uiţi să tragi apa şi să te speli pe mâini. E important să fii curat pentru următoarele întâlniri cu oameni necunoscuţi.
Flavia urmează să discute cu Radu despre economia Germaniei. Sunt bine înţepaţi de vinul ce curge prin pahare, lăsănd sticla goală şi părăsită de conţinutul ei, un sentiment ce se apropie în esenţă de felul în care Mircea îşi priveşte viitorul golit. Vor curge, fluidizaţi de angrenajul lucrurilor neterminate şi cele care au trecut fără trăirile prezentului simplu. Se vor delimita câteva momente de corpul petrecerii şi îşi vor aduce elogiile cuvenite în particular. Discuţia merge spre acel sens comun a întregii mascarade. Ajung să-şi povestească unul altuia cele mai năstruşnice momente petrecute alături de fiul risipitor al grupului.Daaa....e un băiat bun. Şi-n liniştea convorbirii apar ochii neobosiţi, ochii care şi aud, ochii risipitului pe cale să înfăptuiască marea răscoală.
Durerile presupuse, aftershock-ul dispariţiei, mocnesc ca nişte potenţiale incedii în inimile invitaţilor şi poate cel mai mult în inima pribeagă.Norii se întrec pe un cer înstelat, uneori dezvelind luna în emoţii nocturne. Pentru ce câinele latră în noapte către omul străin? Un suflet bântuit de ultimile clipe familiare şi de necunoscutul care mârâie şi latră.
Flavia absentează de la pseudo-analiza economică, sentimentele o leagă de ceva mai palpabil, palpabilul ce va deveni un spaţiu gol în care se va mai simţi mirosul atracţiei. Respiraţia îi trădează emoţiile provocate de posibilitatea dispariţiei totale, definitive şi ireversibile. Măcinată de indecizii, concluzia e pe cale de a fi votată unanim prin deciziile altora. Urmările acestor fapte se vor simţi ca replicile unui cutremur ce atacă un bloc format din ani şi ani suprapuşi într-un zgârie-nori.
Acest timp care ne face să pierdem metroul în ultima clipă, care adună în el spaţii, acţiuni şi chipuri, acest timp cojeşte mărul stricat acoperit în plasticul comportamentelor necesar-normale, acest timp a rupt legătura Flaviei cu dacă...aş fi fost fericită. Se zbate între o acceptare scăldată în false bucurii şi o fugă de trecutele decizii către ceva mai bun, către I am happy-ul ăla pe care îl caută toţi.
Cuvintele sunt spre sfârşite şi invitaţii se apleacă spre îmbrăţişările de bun rămas. Mircea e acolo cu zâmbetul la datorie, îi alungă cu discreţie pe ultimii mohicani ameţiţi de importanţa momentului. Are bagajul făcut şi pasta de dinţi a luat-o şi prosopul de faţă dar dar sentimentul că a uitat ceva nu-l va lăsa să nu se întoarcă.
No comments:
Post a Comment