nothing new in old journeys

And this moment feels so great. It’s a part of the universal conscious, as most people say these days without really being conscious. I left my hometown penniless, searching for the undercover truth which most of the time stretches just in front of us.  Jazz is what I like because it brings the dream and breaks it in a high tone while one lingers among uncommon situations. Hate is the answer to your love brother. Stop your quest and stay where your god seated you. In this morning I went out walking. There I realized what I stand for now. I am the unholy piece from the eternal mechanism that runs around for many years now. That broken piece.

I leave my wallet on the counter as I stand next to the bar stool. My finger points at the waitress that passes by like a tornado, fiercely approaching the tip left on table number one. She grabs the money without hesitation and with a dexterous move she dips it into her bra. I explore this image, contemplating over the impossibility of mankind to disrupt the course. This time she turns back at me with a demonized smile and asks if she can be of any service. 

Two beers, one whiskey with two cubes, and a glass of water! I shout as the band starts playing. The boys start in a fast tempo, picking up bits of Gillespie’s harmonic structure as they continue improvising, I grab my first beer. My foot starts tapping on the rhythm as I encompass the atmosphere of the surroundings in a quick glance. After gulping away the first bottle I take the second and enter my humming mode. After all, don’t need approvals as the band is a bebop feature of the bar and my face is well known here. My moods are also known in the same measure. But the new lady doesn’t know much about anything. I guess observing how she gapes at my shouts of “Re-Bop!” after every number finishes. I take my coat after soaking the glass of whisky and step outside without hesitation. The suffocating atmosphere grabs my lungs and my breath enters into an impasse.

The narrow streets soured me and I can’t smile anymore. “Mircea!” A drunken demon shouts. I look at him and there he stands, on the sea front waving at my presence. “Is he real?” I wonder approaching the imagery. I collapse underneath society like a snail caught by the patrician’s shoe.

I wonder whether or not, to continue without my shell. I feel discovered as they call my name. The sacred thing you get as a new-born. That’s another reason for not telling them my real name. But somehow they found out. “Mircea!” they shout from their backyard. “Mircea!” they shout from the narrow streets. With one step I follow with the other I go back. Need to change things.

I am traveling from Bucharest with a low speed train. The night is smiling through the window glass. My arms are covered by different scars as my body is weakened from yesterday’s parties. In the same compartment the girl sitting next to me is devouring a dead rabbit. The locomotive mechanic is very drunk from consuming large quantities of alcohol because Christmas is close. Thousands of blooded rabbits are struggling under the wheels of steel. But no one is interested in this maybe just the wolf or the fox waiting in the bushes for the train to disappear into the darkness.The rabbit-eating lady offers me a piece of dead meat. I decline. On the next station an old couple enters. The man is drunk. The woman is a grey mare full of proverbs and advices. The drunken man goggles towards the fox-head lady while she smiled unveiling her blooded teeth. They start feasting together on the dead animal. The wind blows towards the locomotive’s headlights.

 From the right side snowballs hit the window with power. I am thinking of my shadow as I leave it behind. Farewell!

After a seven hour journey I arrive in my hometown. It’s snowing. On the platform some dogs welcome me with enchanting barks. I salute the happy family and enter the city through the side stage. As a child I left behind an unfinished snowman. I forgot to offer him the char eyes to manage in life. It’s a pity for now he’s probably wandering around, searching for his creator. As I insert the key into the door lock a strange sentiment covers my existence. I’m back, I tell myself as I push the old creaking wooden door. A dead air breaks my nose. The lights are brought on by the electrical commutator. As I wonder through the rooms I stumble upon a tent in the dorm. I enter. There, paper sheets are thrown together with books, socks, a sleeping bag and other objects placed in a disorderly order. The image brings concerns over the lone inhabitant. A fight against yourself is the hardest battle; to defeat yourself is the most glorious victory. The words are laid down on a piece of paper. I also lie down in the tent. I embrace the papers, the books and the socks. It all becomes a part of my current state as my spirit molds onto the energy beamed by the tent.  I remain two hours in a contemplating state until my stomach howls after his pleasures. I have to enter the food laboratory and prepare a magical potion for it. But then I see the unplugged fridge. Food is scarce in this house as no one is here to provide. In the North parts you have to become one of the predators. Therefore I exit the apartment in search for a midnight snack. The street of my childhood welcomes me with snow-drifts. My feet plunge into the fluffy snow and leave marks for the other passers. In this time my mind is drifting as a car on icy roads. I abolish all sinister thoughts and keep walking towards the 24hour booze/food-serving entity that I knew well enough as an adolescent. Though I still wonder where Leibniz might be. Since the one letter found in the tent indicated the peaks of the Carpathians. I assume he went there, pushed by angst and other devilish existentialist undetermined factors. A man should not be left alone with his fears; depression always follows and grips his soul. I find the place and enter without knocking on heaven’s door. The same woman stands behind the counter. She smiles as she reminds my visage. I order my usual sauerkraut with sausage. It tastes the same after all this time. Nothing changed at least for the recipe and the woman behind the magic. She also throws in a full pint of beer on the house as she is really fond of arriving well and healthy back to her little establishment. “Love, people are mean these days. I am really glad to see ya. The big city can be very dangerous. I’ve heard many stories you know.” She keeps me company as I am the only one in the late hour. I finish my doings and leave her happy, sticking the money deep in her own personal piggy-bank. She is happy, another client, some more currency.

When I exit the prestigious food providing entity I think of where to go. My steps guide me to the river side. On the banks of the river I was always feeling speculative over society’s demands, a place where dreams collapsed on the wall of reality and provided answers for my doubtful questions. I fly away like a butterfly in a dreamy atmosphere neglecting winter’s cold.  There, I could grind the grains of truth away from life’s broken mill. I am looking to strain a purely quantity of good and evil. Only then I will discover enough to understand. Dawn comes out naked in the distance, as nymph appearances dance on chirping noises coming from the field birds.  Not far from where I stand, a hut rises majestically between willows and a dogberry. The entrance is guarded by a great white dog that looks after the girls’ dance. I must go inside the hut. I invoke my willpower and step closer to the animal. I cover my body with flowers and approach the beast. Only to realize after awhile my frozen flesh under a snow bank, and above my childhood snowman waving at me and laughing without a mouth. He says he changed it for a twosome of eyes and blames me for his past handicap. I hope on a case of sever hallucinations provoked by my tent discoveries combined with a series of vodka doubles on my way to the river. Just to get the chill out of my bones. But this? This went too far. I try to whisk the heavy weight, to recover slightly from snowman visions and penetrate reality with protruding eyes.

I get together with the sun and follow my previous snow marks. I enter my room where I keep the treasure. There, other papers fly under my eyes. Words fuse on a paper. “I can not forgive you ... I hate that you have no power to say no, analyze your moods and feelings, you get lost in so many words and decisions.You are lost in your  foggy thoughts.”

As the old river flows, my eyes are filled with watery memories of those who were and now they’re not. As the old bridge articulates under the weight of the passers, my legs start to shake as I watch me old clique chanting on the other bank. And this moment will be washed away like everything that flows and strays. 

Peccatum Nostrum prostia din est

Peccatum Nostrum prostia est. Capătă diferite forme în funcţie de situaţie, sondând spre esenţă această prostie este răul suprem cu care se confruntă umanitatea.Vorba bătrânului nu te pune cu prostul este incompletă.Dacă îmi permite posteritatea în ignoranţa mea de individ activ al acestui secol completez vorba strămoşului cu dar nici nu lăsa prostia să se manifeste. Schimbă ce poţi schimba, începând de la oameni până la acele flori crescute strâmb.Benefic ar fi să se intervină. Acest rău deghizat cu iscunsinţă în cotidianul fiecăruia ia forme şi forme, însumate dau naştere prostiei generale în unanimitate acceptată. Importantă este conştientizarea.Odată ce revelaţia a avut loc acţiunile îndreptate împortiva demonului se cer a fi calculate, paşnice, fără violenţă. Violenţa şi prostia merg mână în mână ca două bune prietene.

România este habitatul ideal pentru o dezvoltarea armonioasă şi perpetuă a acestui flagel. Problema nu este abordată în cel mai corect şi serios mod posibil. Totul porneşte de la educaţia primită în şcoli şi acasă. Deoarece activitatea extraşcolară nu poate fi controlată, soluţia minimalizării pericolului idioţeniei viitoare s-ar putea concretiza în adoptarea unor programe ample de educaţie civică. Aplicate corect efectele vor fi vizibile în mentalitate următoarelor generaţii.

Presa şi televiziunea sunt în momentul de faţă o influenţă nefastă asupra populaţie. Dezinteresaţi de aspectul educaţional promovează prostia ca pe un fapt mondem şi demn de urmat ceea ce duce la lipsa de cultură şi civilizaţie, ignoranţă şi îndobitocire cronică.

Deocamdată chiar dacă se vor lua măsuri, rezultatele se vor vedea în timp, după încă foarte mulţi ani de rătăciri.

Molestando recuerdos muertos

În liniştea nopţii îşi aşază gândurile pe o foaie albă. Aruncă pe hârtia de proastă calitate gunoaie, flori şi cadavre. Amintirile se scurg prin cerneala albastră; cu mişcări agile reuşeşte să le pună în ordine dar în final, totalul nu corespunde. Lipeşte, zugrăveşte, îşi redecorează interiorul cu afişe electorale despre a sa existenţă ascunsă în propriile minciuni. Se decuplează de la realitate prin această spovedanie. Frica prezentă în cameră, îl scobeşte cu un ac de seringă printre dinţi. Rămăşiţele semenilor măncaţi nu se lasă,se ascund. Nu le poate elimina. Se ridică, îşi freacă mâinile. Îşi aprinde o ţigară. Tutunul arde cu zgomot. Pieptul se umple cu fum. Tusea îl trezeşte din visare. La baie îşi aruncă flegma în chiuveta murdară, înfundată.

Se macină ca boabele de piper în râşniţă-e praf. Ignorarea problemelor reale a dus la apariţia unui monstru. Dragonul cu picioare scurte, s-a minţit. „Aşa face toată lumea...”îşi spune atunci când, privind în urmă vede un străin. S-a schimbat dar negarea e prietenă bună.

Mircea îşi calcă pe masa din bucătărie cămaşa albă, pătată de vin cu un bocanc plin de fecale. O murdăreşte şi mai tare. Nu ştie asta, e orb.

Camera plină de fluturi. În baie robinetul îşi picură cântecul monoton. Linişte. Căldura îl îmbrăţişează, îl iubeşte, îl sufocă. Şi atunci din întuneric apar amintiri. Năvălesc în pat alături de trupul transpirat. Îl privesc. Mircea se ridică. Aprinde lumina, nu au dispărut.

Izbucneşte în râs şi lacrimile îi curg şiroaie în grădina stearpă unde sentimentele sunt mâncate din rădăcini de viermii indeciziilor.

Se gândeşte la o amintire oarecare.Cu o lovitură bine aplicată reuşeşte să o desfacă în două şi să privească în ea. Îşi vede defectele şi calităţile dar nu poate trage o concluzie. Are nevoie de mai multe dovezi, de mai multe confirmări. Răscoleşte prin dulap după fotografii vechi. Găseşte una cu un copil mic în pantaloni scurţi într-un lan de lucernă. “Ăsta cine mai e?” se gândeşte în timp ce hârtia îngălbenită îi tremură în mâini.

Intră într-un tunel cu o viteză mult mai mare decât a mers vreodată. Are o secure cu care despică buturuga în două. În interior o familie fericită spre exterior lemnul putred. Ştie imaginea, trece în debara, aprinde lumina de la comutator.

Gustă din dulceaţa de nuci, de prune, de cireşe amare şi zâmbeşte. “Dar toate acestea unde au dispărut. Când au murit? Odată cu tânărul în pantaloni scurţi? De ce le caut?”

Se îmbracă. Trebuie să-şi elibereze mintea de toate aceste amintiri fericite, să o găsească şi să o înţeleagă pe aceea care se asunde. “Dar va veni şi ziua în care demonul cu coarne înveninate se va arăta.. ” îşi spune în drum spre barul “Lady Evil”. Barul e un refugiu,un univers în care visul începe sau se termină.

Berea îi curge prin barbă. Are 50 de ani şi nimeni nu zâmbeşte lângă el. În propria-i singurătate acceptă lupta cu sinele.

“Sunt o piatră, o pietricică dintr-o grămadă de prundiş. Ce folos mai am Aici?Sunt stânci ce se înalţă semeţe pe crestele munţilor şi tot nu au ajuns la cunoaştere.”Îşi soarbe băutura. Are chef să se îmbete. Se poate citi asta în ochii adânciţi în orbite. Pe fundal se aude I was made for lovin' you baby You were made for lovin' me. Alte amintiri îl bântuie. Le îneacă picătură cu picătură într-o mare de alcool.And I can't get enough of you baby can you get enough of me? Îi cere barmanului să pună melodia de câteva ori la rând. Cântă, e fericit. Face tumbe, mimează chitara, dă din cap,îşi aruncă haina. Extenuat se aşază înapoi la masă. Ochii i se aţintesc pe pachetul de ţigări. Aprinde una şi o stinge imediat pe faţa de masă. Îşi imaginează altceva. “Până când?”

Barul s-a animat. Se holbează la un grup de fete. Beau shoturi de tequila. Se ridică. Camera e albastră şi barul alb. La baie se priveşte în oglindă. “Cine mi-a luat chipul?”

-Încă o vodkă cu lămâie şi, şi…apă tonică..

Îşi plăteşte băutura. La masă ţigara lăsată în scrumieră s-a ars. Se întoarce la bar.

-Ahh!! Pune-mi şi mie un cântecel! Pink Floyd, Hey You.

Are multe fire de păr alb în barbă. Le observă, le urăşte.

Melodia începe. În spatele încăperii se formează un cor. Câţiva tineri beţi urlă pe versuri.

La bar stă o femeie. Merge la ea, îi oferă de băut. Vorbesc în şoaptă. O cunoaşte.

The Wall was too high,as you can see no matter how he tried he could not break free and the worms ate into his brain

Soţul şi soţia se întâlnesc. Se sărută şi pornesc spre casă. La o intersecţie fiecare porneşte pe alt drum.

Încă mai are picup-ul la care fiul său asculta poveşti. Se întoarce în timp, amintiri vin de departe, din mintea întunecată de alcool. Nu mai poate diseca niciuna. E ameţit, e beat şi tremură ca o trestie în vânt.

Alege necunoscutul, nimic nu poate fi mai rău decât viaţa în singurătate alături de amintirile molestate de trecerea timpului.

Scapă, zboară pe deasupra oraşului pentru câteva secunde. Banda diapozitivului s-a rupt.

Juglans regia L. sapiens

Pe la trei dimineaţa am simţit că nu mai pot continua lupta. M-am trezit în horcăieli, tuse şi alte elemente ce mi-au tulburat somnul. În bucătărie am băut un ceai dintr-o cană mare şi albă. M-am apropiat de fereastră clătinându-mă. Am ieşit pe balcon. Un câine rupea o pungă de gunoi aflată în mijlocul străzii. M-am pişat peste balustradă şi am aruncat cu cana după animal. Am spart o nucă, i-am gustat miezul şi am presărat cojile prin cameră. Am făcut la fel cu vreo douăzeci. Astfel am obţinut covorul mult dorit. Am călcat cu talpa goală peste cojile împrăştiate. Sângele a erupt ca un vulcan în aprilie peste cărţile de care m-am şters. Vindicativ din fire l-am căutat pe cel ce mi-a greşit. Ciocanul din cămară mi-a fost complice la crima săvârşită asupra fructelor nucului. Era necesar ca cineva să câştige.

La patru fără un sfert mi-a sunat telefonul. Nu m-am grăbit să răspund. Ţrrr!Ţrrr!Ţrrr! nu mai contenea. Am ridicat receptorul.

-Alo! Familia Nucilă?

-Nu, nu e familia Nucilă. Greşeală.

-Sunteţi sigur?

-Da sunt sigur.

Şi am închis. Am scos un sac din debara, l-am umplut cu cadavrele nucilor măcelărite. Eram speriat. Am strâns în grabă, am şters urmele masacrului. Pe hol nu era nimeni. În mare linişte m-am apropiat de ghenă dar când să le arunc mi-am dat seama că nu ar fi cel mai indicat loc. M-am întors tiptil în apartament. Ideile treceau pe lângă mine aruncate de un ţintaş prost. Camera se învârtea, becul din bucătărie pâlpâia ca o candelă suflată de vânt. Mâinile îmi tremurau, panica se instalase în castel. Servitorii bezmetici se loveau cap în cap alergând care încotro. Un şobolan gras mă arăta cu degetul din tronul sculptat în lemn de nuc. Eram condamnat la moarte prin sădire.

Am adormit lângă sac.

Se făcea că eram într-o livadă de meri când la un moment dat un păr bătrân a glăsuit către ceilalţi.

-Îl vedeţi pe acest amărât? În fiecare an e prădat de hoţi, copiii din sat îi rup crengile să-şi facă colibe, femeile îi rup frunzele pentru a-şi coace pâinea. Nu are linişte nici cât unul dintre fraţii noştri de la şosea.

-Dar de ce? De ce bătrâne păr? Cu ce a greşit în faţa oamenilor?au întrebat merii în cor.

-Ehh dragii mei. Ce vedeţi voi aici nu e un nuc ca toţi nucii. Iacă, el nu e de-al nostru, e om.

-Om? s-au mirat ceilalţi pomi.

-Da e om. A ajuns aşa după ce a greşit naturii. A fost pedepsit pentru lăcomia sa. Un om fără scrupule, fără coloana vertebrală, a acţionat fără judecată. Acum suferă. Aşa i-a fost scris!

-Ha ha ha aşa merită! Aşa merită! Ha ha ha!!

M-am trezit transpirat, gâfâind m-am uitat la ceas, era patru. Aţipisem pentru câteva minute. Ce vis straniu mi-am spus. Cu mâneca plină de frunze mi-am şters broboanele de pe ramuri. Canibalismul era în floare, îmi mâncasem semenii.

Rădăcinile s-au prins de pământul neaoş. Eram imbolizat. Tot ce mi-a rămas de făcut a fost să mă înalţ, ca nu cumva să mă batjocorească oamenii. Fructele mi le-am ferit de văzul tuturor undeva sus în coroana înfrunzită.

Răsărit

V. a plecat. Aş plec şi eu de-aş şti unde. Dar din păcate nu m-am împăcat cu inteligentul popor. V. a luat o decizie la care nu cred că se aşteptau prea mulţi, sau poate chiar niciunul. Acum fie vorba între 7 ochi aveam şi eu dubiile mele. Adică?
Păi cum adică? Adică ascultam dub, dubii, dub. Bumm boom buummm, bu bu bu, bumm bumm bumm şa.md. că mai departe se repetă.
.MD-Roman-Bucureşti-Roman-Chişinău-Moscova.RU
Pentru a face un pas înainte, tre' să mai treci şi pe'acasă. Vezi şi tu ce mai face băieţii, cine a mai citit cărţi, cine mai joacă table prin spatele blocului. Fleacuri. Dar toate aceste lucruri, să le spunem, te ating la coarda energetică. Îţi bagă-n-tine energie, reîncărcare. Beeetonnn!! Adică fii ton, cu ulei dacă se poate, punem oleacă de lămâie şi trece greaţa.
Nu-i aşa? Mai o lămâie, mai o berică, şi-ncă o lămâie şi-i beetonnn şi-n rOMeNIA. Căcat stăm în budă, ne căcăm, alţii defechează, fiecare după limbaj, excremente, pute de-te-ia dracu, şi bagi şi-un spray de 2 lei.Ca să fie treaba, treabă. Şi-uite aşa leşinăm în baie, îmbălsămaţi în dulcele miros autohton.
Lasă că mai vedem noi Domnule....Asta, cum te-o mai fi chemând.

P. de la...final

Parfum de cadavru căţărat pe pielea voastră moartă
Cuvintele ameţite-n degringolada de interjecţii
Se pierd în serul materiei administrat cu injecţii
bolnavilor. Planeta P a fost o artă!

P de la...păunul ce ţipă şi dansează venirea Ploii,
Strălucitoare culori în ispită vă cheamă.
Dar cad, se uzează; pe cer se ceartă norii.
P-ul ştia, dar voi? La final ve-ţi da samă.

Intoarcerea motanilor incaltati sau taci si nu vei fi mancat

Deschid dimineata pc-ul si incep a rasfoi printre paginile unui ziar online.Imi sare in ochi urmatoarea stire: "Operatorii de telefonie, obligaţi să transmită autorităţilor informaţii privind apelurile". Hm...
Ce nazdravanie o mai fi si asta? Incep a citi calm intreg articolul pentru ca la final mintea sa imi vomite prin fata ochilor amintiri si ganduri trecute. Da e clar. Stiam demult, de aproape 4 -5 ani ca telefoanele ne sunt ascultate, desi nu e tocmai legal, si probabil de aceea am preferat sa tac si sa-mi inchid ideeile intr-o celula undeva in strafundul creierului. Dar acum se pare ca in sfarsit motanii ies la vanatoare sub protectia legii, liberi sa atace in stanga si in dreapta. Intimitatea omului de rand tinde astfel spre zero.
"Legea transpune Directiva 2006/24/CE".... ce? Nu, nu se poate. Inca o data conducatorii romani imbraca haine de mielusei docili ce sug cuminti la tata oii. Laptele e bun si face bine la stomac indestulandu-i pe reincarnatii flamanzi ce pozeaza in nou-nascuti.

Ma gandesc din in ce mai mult sa ma mut in Cuba. Cel putin e cald, e mojito, si ai lor conducatori sunt oameni cu limba curata.

Avea nevoie Romania de o astfel de lege?

Nu cred...

Poporul roman e din ce in ce mai iritat....disponibilizari masive, stagnarea cresterii salariale, cresterea inflatiei...toate vor rabufni la un moment dat...
"Vorba multa saracia omului" dupa acest proverb ne vom ghida atunci cand apelam un prieten, o prietena....Cafenele, parcuri vor fi pline ochi de indivizi care vor prefera sa isi comunice idei,vise, trairi fara ca statul roman sa fie al treilea "prieten" in discutie.

Acestea fiind spuse astept cu nerabdare si interes momentul in care porumbeii voiajori vor fi din nou la mare cautare...Cine stie, poate...in curand imi voi deschide un pet shop...si astfel totul se termina cu un "happy end".