Pe la trei dimineaţa am simţit că nu mai pot continua lupta. M-am trezit în horcăieli, tuse şi alte elemente ce mi-au tulburat somnul. În bucătărie am băut un ceai dintr-o cană mare şi albă. M-am apropiat de fereastră clătinându-mă. Am ieşit pe balcon. Un câine rupea o pungă de gunoi aflată în mijlocul străzii. M-am pişat peste balustradă şi am aruncat cu cana după animal. Am spart o nucă, i-am gustat miezul şi am presărat cojile prin cameră. Am făcut la fel cu vreo douăzeci. Astfel am obţinut covorul mult dorit. Am călcat cu talpa goală peste cojile împrăştiate. Sângele a erupt ca un vulcan în aprilie peste cărţile de care m-am şters. Vindicativ din fire l-am căutat pe cel ce mi-a greşit. Ciocanul din cămară mi-a fost complice la crima săvârşită asupra fructelor nucului. Era necesar ca cineva să câştige.
La patru fără un sfert mi-a sunat telefonul. Nu m-am grăbit să răspund. Ţrrr!Ţrrr!Ţrrr! nu mai contenea. Am ridicat receptorul.
-Alo! Familia Nucilă?
-Nu, nu e familia Nucilă. Greşeală.
-Sunteţi sigur?
-Da sunt sigur.
Şi am închis. Am scos un sac din debara, l-am umplut cu cadavrele nucilor măcelărite. Eram speriat. Am strâns în grabă, am şters urmele masacrului. Pe hol nu era nimeni. În mare linişte m-am apropiat de ghenă dar când să le arunc mi-am dat seama că nu ar fi cel mai indicat loc. M-am întors tiptil în apartament. Ideile treceau pe lângă mine aruncate de un ţintaş prost. Camera se învârtea, becul din bucătărie pâlpâia ca o candelă suflată de vânt. Mâinile îmi tremurau, panica se instalase în castel. Servitorii bezmetici se loveau cap în cap alergând care încotro. Un şobolan gras mă arăta cu degetul din tronul sculptat în lemn de nuc. Eram condamnat la moarte prin sădire.
Am adormit lângă sac.
Se făcea că eram într-o livadă de meri când la un moment dat un păr bătrân a glăsuit către ceilalţi.
-Îl vedeţi pe acest amărât? În fiecare an e prădat de hoţi, copiii din sat îi rup crengile să-şi facă colibe, femeile îi rup frunzele pentru a-şi coace pâinea. Nu are linişte nici cât unul dintre fraţii noştri de la şosea.
-Dar de ce? De ce bătrâne păr? Cu ce a greşit în faţa oamenilor?au întrebat merii în cor.
-Ehh dragii mei. Ce vedeţi voi aici nu e un nuc ca toţi nucii. Iacă, el nu e de-al nostru, e om.
-Om? s-au mirat ceilalţi pomi.
-Da e om. A ajuns aşa după ce a greşit naturii. A fost pedepsit pentru lăcomia sa. Un om fără scrupule, fără coloana vertebrală, a acţionat fără judecată. Acum suferă. Aşa i-a fost scris!
-Ha ha ha aşa merită! Aşa merită! Ha ha ha!!
M-am trezit transpirat, gâfâind m-am uitat la ceas, era patru. Aţipisem pentru câteva minute. Ce vis straniu mi-am spus. Cu mâneca plină de frunze mi-am şters broboanele de pe ramuri. Canibalismul era în floare, îmi mâncasem semenii.
Rădăcinile s-au prins de pământul neaoş. Eram imbolizat. Tot ce mi-a rămas de făcut a fost să mă înalţ, ca nu cumva să mă batjocorească oamenii. Fructele mi le-am ferit de văzul tuturor undeva sus în coroana înfrunzită.
No comments:
Post a Comment