Pentru că ar fi trebuit să fie mai simplu...

Pentru că ar fi trebuit să fie simplu m-am încumetat să ies din încăpere. Pe hol bocancii mă așteptau gata să mă poarte pe străzile înzăpezite. Telefonul zăcea aruncat pe canapea alături de căciula cu urechi. Și atunci am înghețat într-o meditație condiționată de existența celor două obiecte. Tăcerea chinuitoare nu îmi oferea niciun răspuns la întrebările ce-mi apăsau creierul cu greutatea unui excavator. Următoarele acțiuni s-au desfășurat sub forma unor automatisme generate de rutină. Fără să mai zăbovesc am salutat gruparea veselă de neuroni prăjiți și am coborât în stradă. Bocancii s-au lipit de zăpada proaspătă într-un zgomot distinctiv venit ca o noutate în banal. Evenimentul m-a lovit ca un măr căzut dintr-un pom la umbra căruia m-am adăpostit de razele Soarelui.Venise timpul să ies de sub coroana sa ocrotitoare și să pornesc la drum. Dar norii se strecurau prin spatele meu ca niște tâlhari și pasărea nopții îmi striga numele prin parcul pustiu. Picioarele moi, se lăsau sub greutatea corpului instabil și deciziile puse la uscat pe frânghie nu ofereau viziuni optimiste. Claritatea lunii dădea de bănuit ca o babă machiată strident și vântul îmi flutura urechile căciulii. Cu capul plecat înfruntam frigul tăios asemenea unui luptător bătrân. Din întunericul unei alei o pisică și-a făcut apariția pentru câteva secunde doar să zbughească pe partea cealaltă de drum pierzându-se în tufișurile din parc. Ideea e că înainte să ies din apartamentul de pe Bonnesengade nu am cugetat la posibilitatea unei zăpezi. Prins pe picior greșit bocancul a scârțâit pentru prima dată în acel an. Am ieșit din grămada de frunze uscate și l-am ascultat. Instinctiv am vrut să arunc telefonul care mă lega prin unde de ceilalți. Parcul se prezenta într-un alb de cocaină hidroclorică, fire de zăpadă se loveau de față și întunericul nu mai era o amenințare. Dintr-o săritură eram pe malul lacului. Gheața părea groasă și eu mă transformasem într-un supererou al timpurilor moderne.

Frica mă asculta cuminte într-un colț al imaginarului. Peste prăpastia așteptărilor am pășit dintr-un trecut nu foarte lucid drept în mijlocul naturii și telefonul a urlat electronic către posesor. Venerarea materiei și-a atins scopul printre semeni. Electricitatea ne hrănește puiii. Chipurile cioplite se aratau de sub gheața în care nu îmi distingeam imaginea pierdută printre liane de fum și de grade. În noapte am căutat drumul pe străzile bine luminate, printre clădirile din cărămidă roșie, printre nămeții sticloși și umbra m-a urmat ca un câine credincios.

Țigara îmi tremura între buze în timp ce mă îndreptam spre petrecerea de pe Danmarksgade. Odată ce-ai băut de ce să mergi acasă? Din moment ce pescărușii s-au culcat de ce să nu privesc spre Fjord cu ochii limpezi de alcool și trupul măcinat? Boabele de cafea se vând la prețul pieții. Prețul e stabilit de Marele Pește. Agricultorii se aruncă cu spor peste plantație. Familia așteaptă tăcută un ceai și un colț de pâine. Lângă Nordkraft se făcea un fair trade între un dealer și client.Mi-am mutat privirea spre biciclistul beat ce-și chinuia picioarele în timp ce o mașină cu număr de Arad depășea dâra de fum degajată. Stindarde alb-roșii mă orbeau în toiul nopții și-am înghețat plin de curiozitate într-o grimasă. Frumusețea întâmplărilor se rezumă la prezență. Și eu am fost acolo...Am apăsat butonul soneriei și ușa s-a deschis într-un târziu. Din prag o femeie zâmbea la cer și numele s-a făcut uitat printre celelalte. În casă oamenii dansau, cântau tot binele din lume. Din glastre cactușii uscați îmi cereau apă și așa am scos berea din rucsac. Micuțele animale s-au închinat produsului. Desfătarea tolănită pe canapea m-a chemat cu șoapte dulci să ating sâni tineri și buze rujate. Rostul mascaradei era un ambalaj de ciocolată aruncat la gunoi.

Telefonul mă anunța că vrea electricitate. L-am pedepsit prin lipsă mea de empatie. Căciula își flutura urechile sub mângâierea unor mâini fine. Imaginile au curs în cascade de minute lungi în care m-am holbat fără sens la mediul înconjurător. Așteptând finalul am ieșit pe balcon de unde puteam admira urmele lăsate de pneurile autovehiculelor ce treceau pe strada pustie ca dragostea printr-un bordel. Învălmășeala întâmplărilor se definea într-un măcel de gânduri rămase pradă instabilității emoționale. Frânturi de amintiri se loveau topindu-se de creierul încins. Timpul nu îmi era prieten și țigările se aprindeau, se stingeau și scrumul împrăștiat pe zăpadă forma cercuri și linii intangibile.

La căldură tinerii adunați se desfătau cu alcool. Cascade de cuvinte de neînțeles îmi curgeau în urechile-mi insensibile și apa de la robinet în paharul pe care l-am procurat de la gazdă. Pentru că ar fi trebuit să fie simplu mi-am luat cele necesare și dus am fost spre apartamentul în care locuiam pe strada Samsøgade. Aceleași sentimente. Am lăsat parcul în stânga și am urcat scările împleticit. Ușa s-a deschis și bezna mi-a luminat calea. Pași de balerin și geaca a zburat pe pat, căciula plutea și telefonul își striga foamea. Întins pe parchet m-am privit din bucătărie în timp ce îmi făceam un sandwich. Îmi lipsea dansul codrilor pe ritm de vânt dar încă mai aveam bere în frigider și asta îmi rezolva problema.Călătoria s-a terminat pe canapea. În fundal ceasul ticăia, conștient l-am aruncat în baie.

M-am trezit înconjurat de frunze. Probabil au trecut doi sau trei ani de când caut prin cimitire răspunsul la realitatea vie. Piticul îmi șoptește că e timpul pentru o revoluție. Ușile se închid rând pe rând și nu încerc să le deschid. Sătul de lacăte mă îndrept spre următoarea de pe palier poate e deschisă. Și acest poate crește într-un nimic din care se va ivi capul unui monstru chemat de pasivitate. O incantație născută din planurile lăsate la putrezit alături de ceapa de anul trecut. Chemarea binelui se face nu se dă. O reconectare la real e necesară îmi spun și aleg cea mai rece bere și cea mai lungă țigară. Pe la colțuri se vorbește despre răbdare la modul superlativ. E la fel de falsă ca și sânul umplut cu silicon. Pe cărările parcului mă ascund de mașini, de semeni și de ale lor idei. Cineva îmi vorbea într-un timp despre fericirea absolută. Dezgustat de această sintagmă mi-am vomat tristețea de canibal peste zilele camuflate de Soarele cu dinți. Se dă Eric. Să se calculeze distanțele parcurse. Se iau indivizii si se pun la păstrat în gropi adânci și pline cu nămol. Și eu mă descalț de materie și-mi înfig piciorul gol în iarba veștejită.

Te mai doare măseaua când înghiți substanțele cumpărate la promoție? Natura nu mai există. Nimic din ce fac nu mă leagă în totalitate de lumina arămie și nu aud frunzele căzute călcate de bocancii fabricați de micii chinezi. Sufocat de produse îmi atârn speranța unor decizii la uscat pe frânghii de nailon. China e aici și acolo. Bunicul își poarta mândru pălăria românească. Crede în autenticitatea materialului. Minciuna trebuie ascunsă căci anii se numără și oasele se vor sfărma în așchii ascuțite de lipsurile cumulate.

Obsesiile se culcă alături de trupul meu. Își fac loc în așternutul murdar și înțeapă amintirile cu ace din plastic. Se dă furtună. Alerg dezbrăcat pe malul Fjordului. Sunt în șosetele din lână cusute de bunica acum mulți ani când vântul era blând și oaia behăia inutilitatea existenței umane. Oaia își behăie și aici futilitatea îngrădită de gardurile electrice.

Oamenii mă inspiră până într-un anumit punct când am nevoie de o aspirină pentru a-mi controla durerile de cap. Și atunci nevoia de singurătate răsare dintr-un gunoi lăsat de o săptămână sub chiuvetă. Orice ar spune Matei cuvintele au nevoie de odihnă. În liniște mă îndrept spre gândurile ascunse într-un kiosk cu țigări.Fumez una,două,trei și mă ascult printr-un grilaj. Nu îmi deosebesc chipul de ceilalți dar totuși o voce se face auzită în fundal. Am fost într-un beci ce s-a dovedit a fi un club. Împreună cu amicii sticlei mi-am piedut echilibrul în haznaua versurilor și liniilor strâmbe. De acolo am aprins un bec chior, ce m-a ghidat într-un parcurs somnambulic către revelația din zăpadă. Nu am să mă împac cu distanțele și timpul până când nu îmi vor cădea la picioare. Acolo, pentru un Eric al acestui secol exista o Groenlandă despre care vorbesc legendele.

Musca mă sărbătorește în expediții pe buze vinete. Florile au murit pentru că streașina casei a fost prea mare. Am căutat în desagă. Acolo la fund sălășluia dragonul pe care l-am purtat peste timp și spații. Avea trei chemări. Contemplând focul am realizat infinitatea sentimentelor de care poate avea parte o creatură.Între sublim și frumos am ales mediocrul. Majoritatea alege mediocrul ca și spațiu de manifestare a sacrului camuflat în chinezării. Punctul și virgula îmi sunt necesare. Valoarea conținutului e peste formă. Plat îmi spune cineva, sună plat ca ținutul Danemarcii. Un Eric printre mulți alții ce are revelații limitrofe față de Revelația Supremă. Dar zgomotul produs de bocancii ce calcă zăpezile rămâne ca o cicatrice provocată de piatra ascuțită ce pielea a lovit.

Matematic vorbind sunt șanse ca după mai multe întâmplări să fac un rezumat puțin sugrumat de timp și expus într-un spațiu bine luminat. Mesia timpului nostru apare la televizor și vinde loc în Rai. Cumperi unul și primești două, pentru tine și soția ta. Grăbiți-vă! Concertul e SOLD OUT.Și eu ce fac? mă întreb în timp ce foița arde sub lupa poporanilor. Ochii ațintiți urmăresc mișcările și nasul nu mi-l pot sufla de judecata lor.

Pentru că ar fi trebuit să fie mai simplu mi-am pus gluga și am ieșit pe ușa din spate cu revelațiile acoperite în feșe albe. Am să le cresc, am să le dau să sugă minerale din fapte și vitamine din cuvinte cântărite pe un cântar de buzunar.

Va urma...

Întâlnire

Se privesc timizi.E ultimul metrou, târziu într-o vineri.Nu se cunosc dar sunt atraşi de orice e nou.El înalt, părul negru, ochii verzi.Ea întruchiparea gingăşiei feminine,tunsoare bob, ochii mari, căprui, cercetează prezenţa masculină de vis-a-vis.Şansele erau mici ca cei doi să se vadă tocmai în această seară.Radu îşi macină amintirile legate de fosta iubită, caută mângâieri străine, sâni de fecioare pe sub cearceafuri colorate.Scăparea în nopţi alcoolice, fumuri albastre şi dansuri haotice pe melodii mediocre alături de fetele scăpate la absinturi, tequile şi alte amăgeli.Dimineaţa îşi ridică capul cu greutate.”păşesc de prea multe ori cu stângul când ies din apartament” şi întinde mâna dar în stânga e doar pătura adunată.

Mai sunt două staţii până la Piaţa Unirii.Se privesc pe ascuns.În căştile Marei Nick Cave, în mintea ei noul tip, undeva în spate imaginea fostului.Conştientizarea realităţii transcende într-o stare de excitaţie uniformă.Stimulii se pun în mişcare şi vechi senzaţii se trezesc în fiori plăcuţi.

„Greşelile sunt măselele şi dinţii noştri cariaţi.Dacă nu îi repari la timp va trebui să-i schimbi.Să pui ceva nou în locul vechiului.Dar niciodată noul nu va umple golul lăsat în gingie.O atingeam cu degetele mele lipsite de afecţiune şi pielea crăpată.Acum va fi atinsă tandru de alte mâini atente şi date cu creme Vichy sau Loreal.Rămâne o masturbare tristă a amintirilor într-o cameră slab luminată, unde adevărul se ascunde în ungherele întunecate ca un şobolan slab şi timid.Noaptea mă bate cu un bici de smoală pe spatele strâmb şi sufletul nătâng şi cad în genunchiul beteag şi-mi plâng trecutul cu lacrimi de vodkă aprinse cu chibritul cu care îmi aprind ţigările.

În ce picior ar fi trebuit să sar să nu cad?”

Radu priveşte tavanul.Alcoolul îşi face efectul.Ţigările au fugit din pachet.Dar nici tutunul nu-i mai este prieten.Alinare îşi va găsi într-un viitor timp ce va trece ca un nimic care există în răspunsul întrebării: „Ce faci?”

Mara îşi aprinde o ţigară deşi nu mai fumează de şapte luni. Mara e frumoasă dar Radu nu o vrea.Seamănă cu fosta. „Poate am să-l revăd în curând.Ce zâmbet fain şi ce voce faină.” Mara s-a îndrăgostit de fostul prieten.Compară.Nu se poate abţine.Radu nu o mai vrea pe fosta.Unicitatea fostei trebuie păstrată.Ar fi ciudat să fie altfel, ar fi ca într-o melodie de la Arctic Monkeys.

„Şi poate, poate...”şi speranţele se adună în sufletul ei golit de amintiri.

„Şi poate, poate....mă împac”şi speranţele cresc în sufletul lui plin de amintiri.

E greu să lase,e ciudat să uite. „Şi uite că Mara seamănă cu ea şi poate e mai bună.”

„Lasă că-ţi găseşti o fată pe măsura ta”răsună în capul buimăcit cuvintele fostei. Ea are un loc acolo în mintea lui şi nu va pleca.

Radu şi Mara se întâlnesc.E duminică.Îşi zâmbesc, sunt amabili unul cu celălalt.Un repect reciproc.Un post break-up-primă-întâlnire,date. Radu nu poate, cum nici boul nu se poate despărţi de ieslea din care a mâncat fân întreaga iarnă.Îşi beau cafeaua în linişte.Gauloise-ul se aprinde de la sine şi vorbele se sting cu cât conştientizarea trecutului e din ce în ce mai prezentă.O fantomă ce-şi soarbe cafeau cu zgomot alături de ei.Mara la rândul ei îşi dă seama de penibilitatea momentului.Îşi introduce cotidianul în discuţie,fără folos.Un artificiu pentru orice ar vrea să spună.Gazul de la brichetă e pe ducă la fel şi întâlnirea.

Acasă,radio Guerrilla.Muzică.Ţigări în camera obscură şi gândurile plutesc. „Mâine o sun”îşi spune nehotărât.Şi deodată Sinatra îl mişcă din patul duşman.Frank, acel Frank.Îi ridică corpul moleşit şi muşchii se încordează într-un dans în doi.Al doilea lipseşte.Dar el dansează la lumina lămpii.Şi cât de mult şi-ar dori ca acel corp pierdut printre celelalte hălci de carne să se întoarcă pentru un Sinatra, pentru un vin bun, pentru o seară de vară cu greierii oraşului , cu Sinatra,cu el şi corpurile unite într-o mişcare perpetuă.Şi Guerrilla, e duşman în această seară.

Dimineaţă un ceas sună.El se trezeşte. Mâna dreaptă prinde cealaltă pernă şi o strânge atât de tare încât îi sugrumă penele tăbăcite de atâta somn.

Cricket (LIGHTS MORE,LASTS LONGER) o brichetă verde aprinde o ţigară pentru prima cafea.Aceeaşi zi după multe luni, exact aceeaşi. La birou şade într-o tăcere deplină. Mara nu înseamnă nimic.Shes just a girl, cunoscută în metrou.Putea să fie oricine.Dacă nu e cealaltă,prima, ultima plăcere , nu e nimic.

Îşi aduce aminte de melodiile pe care trebuia să le înveţe atunci când era la grădiniţă.”Şi dacă dragoste nu e , nimic nu e”.Îi sună stupid. „G.G. era un bou.Ce ştie el despre dragostea mea?”

Îşi închide laptopul şi părăseşte biroul.Acelaşi metrou,acelaşi drum.Pe peron aşteaptă trenul ea.Nu,nu Mara. E chiar ea.Piciorul drept tremură ca la un câine când îşi vede stăpânul cu mâncare.Hrană. În sfârşit o hrană,un scop.Mai are o staţie. Îşi face curaj, o salută.Arată mai bine ca niciodată.Simte un vibe pozitiv.Amândoi sunt timizi ca doi elevi de generală. Punctul a fost pus. El coboară la prima cu tremur în voce, ea la a doua cu mintea confuză. Deşi s-au iubit momentele lor au trecut , au ars ca un chibrit în întunericul nopţii. În bezna de după le este greu să se vadă şi trec fantomatici unul pe lângă amintirile celuilalt.

Radu îşi susţine capul în mâinile slabe. Ştie că trebuie să păşească cu dreptul pragul casei. Pixul e instrumentul de scăpare. Scrie.

„Să nu mă urăşti , să nu mă urăşti

pentru sticla mea de vin şi berea din ajun

pentru tine şi pentru tot ce-a fost mai bun

te rog când ne vedem să nu mai porţi măşti

te rog când ne vedem să îmi zâmbeşti

cum ai mai făcut şi numai tu ştii să o faci

cu dintele tău şi gura ta şi ochii tăi zâmbesc

cum numai tu mă faci să fiu mai bun

să-mi spui că mă iubeşti ca înainte

să fiu prezent cu multe fapte şi mai puţine cuvinte

să te iau de mijloc să-ţi simt şi pielea fină

să mă iei aşa cum sunt cu roşu pe retină

atâtea bariere şi vorbe spuse în vânt

atâta societatea mă bagă în mormânt

şi nu sunt omul cel viclean ce adevărul nu ţi-l spune

şi nu sunt fără de elan, te strig în somn pe nume

să nu mă urăşti , să nu mă urăşti

pentru un păcat sau două din trecut

pentru un vers în plus sau pentru gândul mut

să nu mă urăşti ca n-am ştiut să-ţi spun

cât sunt de prost”

Rupe foaia din agendă şi cu bricheta Cricket o aprinde. Fumul se ridică în cameră.Deschide fereastra şi îşi face loc spre cer. Dispare.

Ea

La început nu te-am luat în serios, nu m-am gândit

că tu ai putea fi cea care în trecut şi pe alţii ai rănit

nu m-am temut de un strănut în viaţa-mi de ermit.

De obicei sunt precaut, nu înţeleg cum m-ai momit?

De dimineaţă nasul îmi curgea şi cred, că de la ea

altfel nu-mi explic cum de, cum de...nu-s OK

Ceai fierbinte, glasul dogit, mucii pe perdea

Un telefon de la ai mei prieteni: NU pot să beau hamei!

Şi mă gândesc acum să scap din a ei strânsoare

Peste noapte mă tot dau cu o unsoare

Se spune că ar avea efect permanent

Dar fiecare strop mă face mai dement!

Renunţ la tratament; răspund apelurilor din noapte

Pe scări m-am strecurat printre pereţi şi fapte

Să beau un bitter poate-mi trece şi te uit

Şi un Jäger, cer prea mult?