Parcurg distanţa până la buzele ei fără să conştientizez timpul în măreţia întâmplărilor. O hiperbolizare forţată a ceea ce sunt, a ceea ce este o acţiune întreprinsă sub influenţa impulsurilor trădătoare. Am sondat după umanitatea-mi pierdută în uzura cotidiană. Un romantic mult mai pervers decât Eminescu şi a lui ibovnică. Opreşte-te! Opreşte carul tras de boii amărăciunii. NU folosi biciul asupra-mi. Să nu-mi atingi pielea fără să ştii că va exploda într-un foc de artificii greu de controlat.Să nu faci asta.Dacă fugit irreparabile tempus nu ar mai acţiona asupra gândirii mele egoiste, aş aştepta. Dar aşteptarea moarte are precum şi trupul nostru.
Am parcurs timpul ca pe o condiţionare a distanţei şi îmi asum graficul evoluţiei inconstante. Prezentul într-un viitor va fi mai bun dacă lăsăm la o parte chingile cu care ne-am legat de calul trecutului.
Entuziasmul năvăleşte atunci când barajul impus de cheia cu care trebuie să deschizi uşi nu se învinovăţeşte de îndoială. Ce bine sună o întâlnire în noapte cu două buze şi atunci întunericul va fi cunoscut şi faptele vor curge în şuvoaie de plăcere inundând trupurile efemere. Însă atunci când singurătatea se lasă ca ceaţa în port, mă gândesc că iluzia binelui se naşte din camuflarea realităţii în defilările şi paradele speranţei.Acea speranţă care te duce mai departe, e un duşman vindicativ.
Astăzi muştele îşi fac veacul prin apartamentul în care locuiesc. Îmi sorb berea dezgustat de semeni, de mine, de graniţe, de tine, de noi, de tipul de la doi care urăşte câinii, de femeia care-şi scutură părul pubian pe pervazul meu, de ambalaje-prea multe ambalaje, de decepţii, de bucuriile altora, de iluziile mele, de berea ce cloceşte în paharul murdar. Sătul de fumul de ţigară, mă scarpin cu capătul aprins în răni deschise şi aştept să vină cineva. Ciudatele amintiri mă ustură ca o boală venerică când urinez pe nehotărâri.Ca şi cum nu mi-ar păsa de durere torn sare şi mă arunc în băii fierbinţi în plină vară.Nimic nu mai ajută câinele orb.
Seara îmi arunc cearşaful pe umeri, deschid frigiderul, deschid ferestrele, deschid vinul care va deschide sufletul, aprind ţigările şi ascult oraşul.Mă cheamă.Îmi aud numele în claxoanele maşinilor, în agitaţia indivizilor, în maneaua vecinului şi câte o pasăre mă strigă şi un câine care latră spre cer. Îmi caut telefonul şi sun la întâmplare oameni. Toţi mă cunosc.Sfatul lor e inutil asta pentru că toţi se aruncă să dea sfaturi şi la un moment dat nu mai aud nimic. Sunt buze, buze peste tot se mişcă, se ating, se strâng şi nu mai spun nimic.
Parcurg distanţa până la colţ de stradă. E lună plină, în vară trupul doreşte mai mult. Îmi aleg o curvă tânără şi o aduc în apartament. Ea dansează. O privesc şi sorb cu mici înghiţituri lichidul din pahar. E cald. Sunt în chiloţi, pe umeri îmi port cearşaful alb, pătat pe alocuri ,cu o mândrie de roman.E tânără şi plină de speranţe. Îi spun să renunţe. Să-şi părăsească condiţia. Nu ştie altceva. Renunţ. O plătesc, se îmbracă şi se aruncă în stradă. Pentru că asta îşi doreşte. Ce simplu se face.
Dimineaţă ţânţarii mă sug cu trompele lor minuscule. Îi lăs să-şi termine micul dejun.Fac un duş privind insistent spre vărfurile degetelor de la picioare. Ochelarii de soare îmi sunt potriviţi pentru Soarele insitent. Eu nu-l vreau. E un nesuferit. La bloc câţiva băieţi sug seminţe de floarea soarelui şi-şi scuipă timpul aşteptând.NU am să fac asta.
Dansez printre florile din parc şi surprind câteva priviri curioase, indignate chiar. Le alung ingnorându-le. Sunt eu, sunt bine, sunt aici, dansez şi asta contează.Mă amăgesc.
Un zero rămâne un zero, x ori zero e zero. Şi plus ori plus e plus,minus ori minus e plus şi asta mă face să cânt şi să dansez mai departe printre florile parcului.Mă numesc Mircea şi sunt aici de 26 de ani, menit să parcurg distanţe fără destinaţii.
