întâmplări din tra la la

Răspunsul căpitanului s-a lăsat așteptat în tăcerea ce învăluia conținutul în brațele-i moi. Mateloții își căutau capul lipsit de imaginație printre odgoanele aruncate pe punte. Furtuna se cățăra pe catarg și papagalul corupt pe umărul gradat. Căluții de mare se agitau în herghelii subacvatice printre algele iritate de zarva generală.Fulgerul s-a ițit printre nori și lovitura aplicată a doborât căpitanul. Șovăiala l-a trăsnit în moalele capului. Acum trăiește în adâncuri alături de ceilalți nehotărâți, călărește guvizii buzați și mângâie cozile sirenelor.

Cele două cupluri își expun realizările născute din dragostea lor continuă și constantă. Cornel are 60 de ani și lanțul de aur atârnă greu la gâtul bronzat și gros.Soția sa, Claudia, are pieptul plin de mândrie la cei 50 de ani în care nu a cunoscut altă plăcere nocturnă mai mare decât cea a bărbatului ei cu care și-a unit destinul încă de la o vârstă fragedă.De-a lungul timpului frăgezimea vaginului ei s-a transformat ca un burete udat de același duș ani la rândul și lăsat acolo pe buza căzii fără a fi stors. Desigur că, din când în când, ochii s-au mai scurs și după alte scule Bosch (mai noi și mai performante) dar s-a abținut și a rămas fidelă ca un câine de vânătoare ce îmbătrânește fericit pe aceeași moșie. Au și un fiu plin de înțelepciune, căpătată din reacția chimică echilibrată dintre cei doi părinți extraordinari. Un cuplu reușit, o situație financiară mult peste medie și o viață care nu lasă loc certurilor, minciunilor și altor bacterii viclene prin bucătăria sau băile casei.
Marian și Ecaterina sunt împreună din liceu și trăiesc în același echilibru total.Râul nu s-a umflat la furtună și totul a fost perfect ca un măr bine crescut pe creanga copacului altoit. Deși au suferit modificări asemenea unei hălci lăsată la uscat, iubirea lor a rămas ca o zestre bine păstrată într-un miros puternic de levănțică.
Discuția se rezumă la realizările lor extraordinare. Cornel își înghite vinul pahar după pahar. E beat.Marian își aprinde o țigară și suflă fumul spre Claudia care îi răspunde printr-un zâmbet suav. Starea de bine dispare în văzduh și atunci cuțitul atinge vena jugulară. Simultan căpitanul revine din adâncuri și își folosește papagalul perfid pentru a-i scoate ochii Claudiei. Sângele țâșnește din Marian stropind uniform fața de masă albă. Câteva picături ajung în paharul de vin. Cornel îl dă peste cap și cuțitul cu lama ascuțită perfect aleargă mânuit de gândurile criminale spre sânii Ecaterinei. Căpitanul urmărește scena și realizează nedreptatea. Își scoate sabia din teacă și cu o lovitură precisă îi taie capul ucigașului.
Claudia urlă și cu mâinile tremurânde își caută ochii care acum se află la gâtul căpitanului. Cel din urmă îi aplică fatalitatea ca la Mortal Kombat și îi curmă suferința.Festinul s-a terminat într-o baie spumoasă de lichide și papagalul se întoarce pe umărul gradat.
Din mare sirena îl cheamă pe căpitan la masă că se răcesc cadavrele.

Petrecerea lui...

Printre cunoscuţii şi cunoscutele de la petrecerea de adio, apare în sufletul confuz îndoiala îmbrăcată într-o splendidă rochie de seară, fabricată din ţesătura celor cinci ani cusuţi cu măiestrie de timpul croitor. Un şut primit în plex ar fi fost mai puţin dureros pentru dragul de Mircea care s-a acomodat bine la noua viaţă, poate acum puţin alterată.Căci totuşi, cinci ani sunt nişte zmei trecuţi prin lupte, cu răni şi semne de vitejie, sunt nişte feţi-frumoşi triumfători, din când în când abandonaţi de efemere prinţese şi domniţe ce-şi plimbă ţinuta la şosea. Dar fără regrete îşi aruncă tânărul trecut de tinereţe, cu apă peste ochi, să-şi vadă viitorul cu mai multă claritate, în gând şi-n faptă. La petrecerea de adio sunt invitaţii prietenii.E şi normal doar nu ar fi chemat străini. E cald e vară şi clipele despărţirii se consumă ca vinul bun şi rece. Sunt grupuri, grupuri formate din diverse personaje, o atmosferă colorată de lichidele consumate şi alte substanţe oferite ca prăjiturile, e ultimul desert. Râd, sunt serioşi, sunt plini de amintiri şi pentru că nu-l vor mai vedea pe Mircea, povestirile curg doar într-un sens. Mai ţineţi minte când Mircea a...Şi el priveşte ce buni sunt prietenii săi. Ascultă pe cei ce deapănă amintiri fără să intervină. Ascultă şi zămbeşte şi ochii aleargă pe buzele care rostesc cuvinte, aleargă cu privirea printr-o istorie personală povestită celor tineri. Dar gânduri negre năpădesc mintea confuză şi conştientizarea dispariţiei acelor buze acelor chipuri, a oamenilor, devine o povară mai grea decât blocul de granit. Şi ar fi vrut să mai rămână, să mai adune imagini cu prietenii-acum povestitori. De unde atâta viaţă? De unde atâta aluat pentru plăcinte când brânza şi merele sunt cântărite de ochii societăţii ce stă şi aşteaptă la mai mult. Nu pot să fiu ceea ce sunt când trebuie să fiu un sfânt îl săgetează o frază patetică, eliminată probabil dintr-o materie cenuşie alterată de frenezia cu care au atăcat substanţele.

Mai trec doi timpi ca doi soldaţi prin post şi petrecerea se dilată spre diafana seară pe ritmul greierilor ce-şi cântă nepăsarea în ciudă. Mă asculţi? o voce din back îi şopteşte la ureche. Oameni mai sunt, continuă vocea, şi unde mergi tu vei găsi ceva mai bun, să nu-ţi verşi lacrima pentru experienţa ce-a trecut în fugă ca un cal de curse, să nu-ţi laşi sufletul aici, ci ia-l cu tine. Pentru ce laşi îndoiala la petrecere? Ea n-are loc aici cu ei şi nici cu tine. Loveşte-o Mircea! Nu o lăsa să-ţi curme un desert!. Buimac evadatul se ascunde în baie unde elimină ceva mai mult decât un simplu jet de urină. Elimină speranţa. E cea mai bună metodă să nu fiu dezamăgit de viitor. Dar eu pe cine las de fapt în urmă? Rămâne suspendat ca podul Basarab într-o încordare pe care trec camioane pline cu oameni. Şi atunci se încheie la şliţ. E o procedură necesară la orice bărbat. Închizi şi pleci dar fără să uiţi să tragi apa şi să te speli pe mâini. E important să fii curat pentru următoarele întâlniri cu oameni necunoscuţi.

Flavia urmează să discute cu Radu despre economia Germaniei. Sunt bine înţepaţi de vinul ce curge prin pahare, lăsănd sticla goală şi părăsită de conţinutul ei, un sentiment ce se apropie în esenţă de felul în care Mircea îşi priveşte viitorul golit. Vor curge, fluidizaţi de angrenajul lucrurilor neterminate şi cele care au trecut fără trăirile prezentului simplu. Se vor delimita câteva momente de corpul petrecerii şi îşi vor aduce elogiile cuvenite în particular. Discuţia merge spre acel sens comun a întregii mascarade. Ajung să-şi povestească unul altuia cele mai năstruşnice momente petrecute alături de fiul risipitor al grupului.Daaa....e un băiat bun. Şi-n liniştea convorbirii apar ochii neobosiţi, ochii care şi aud, ochii risipitului pe cale să înfăptuiască marea răscoală.

Durerile presupuse, aftershock-ul dispariţiei, mocnesc ca nişte potenţiale incedii în inimile invitaţilor şi poate cel mai mult în inima pribeagă.Norii se întrec pe un cer înstelat, uneori dezvelind luna în emoţii nocturne. Pentru ce câinele latră în noapte către omul străin? Un suflet bântuit de ultimile clipe familiare şi de necunoscutul care mârâie şi latră.

Flavia absentează de la pseudo-analiza economică, sentimentele o leagă de ceva mai palpabil, palpabilul ce va deveni un spaţiu gol în care se va mai simţi mirosul atracţiei. Respiraţia îi trădează emoţiile provocate de posibilitatea dispariţiei totale, definitive şi ireversibile. Măcinată de indecizii, concluzia e pe cale de a fi votată unanim prin deciziile altora. Urmările acestor fapte se vor simţi ca replicile unui cutremur ce atacă un bloc format din ani şi ani suprapuşi într-un zgârie-nori.

Acest timp care ne face să pierdem metroul în ultima clipă, care adună în el spaţii, acţiuni şi chipuri, acest timp cojeşte mărul stricat acoperit în plasticul comportamentelor necesar-normale, acest timp a rupt legătura Flaviei cu dacă...aş fi fost fericită. Se zbate între o acceptare scăldată în false bucurii şi o fugă de trecutele decizii către ceva mai bun, către I am happy-ul ăla pe care îl caută toţi.

Cuvintele sunt spre sfârşite şi invitaţii se apleacă spre îmbrăţişările de bun rămas. Mircea e acolo cu zâmbetul la datorie, îi alungă cu discreţie pe ultimii mohicani ameţiţi de importanţa momentului. Are bagajul făcut şi pasta de dinţi a luat-o şi prosopul de faţă dar dar sentimentul că a uitat ceva nu-l va lăsa să nu se întoarcă.

Şi poate eu sunt jigodia

Când m-am lovit de această problemă, cursul dolarului era în scădere şi puterea de cumpărare la fel. În răcoarea dimineţii de iulie îmi pregăteam pe aragaz la foc mic o omletă cu ardei.În parc câinii îşi plimbau stăpânii. Ţigara se stingea în scrumieră.Cafeaua se răcea. Ochii îmi erau aţintiţi asupra tigăii de teflon şi nu îmi transmiteau informaţii utile. Golul era prezent în orice şi mintea străbătea nestigherită întinderi mari de nonsensuri. Cu siguranţă acesta era efectul băutei din noaptea precedentă. Cu siguranţă stomacul trăgea semnale de alarmă catre creierul inapt să simtă realitatea. Atunci pe hol telefonul fix a sunat să mă scoată din transă. Am stins flacăra ce îmi ardea omleta şi am păşit cu atenţie de parcă cineva încă dormea în cealaltă cameră.

-Salut Mirciulică! Sunt Mircea, mă mai ţii minte?

-.....

-Prieten cu Mihai. Nu mă mai ştii? Ha ha, am fost cu Ioana trei ani şi doua luni dar ne-am despărţit după ce nu s-a mai întors acasă într-o noapte.

-NU ştiu prietene cine eşti dar dacă îţi arde de glume să ştii că e prea dimineaţă pentru mine.

-Amice eu nu glumesc. Dar...spune-mi viaţa ta e aşa de bună? Mă refer la faptul că nu mai ai aşteptări sau ai uitat?

Am trântit telefonul în furcă şi am rămas câteva clipe privindu-mi chipul în oglinda de pe hol.Mi-am mâncat omleta de parcă aş fi încercat să înghit bucăţi de sârmă ghimpată.În frigider sticlele de vin alb erau îngrămădite ca indivizii din câmpul muncii în metrou la ora de vârf.Am desfăcut una şi am urmărit cu înfrigurare lichidul gălbui ce-şi făcea loc prin aer plonjând în paharul receptor.Conexiunile erau rupte undeva dar nu reuşeam să refac firul întâmplărilor, pentru ca totul să capete un sens.Pe Ioana o uitasem. Îi aruncasem cadavrul alături de ceilalţi foşti cunoscuţi,foste amante, oameni, feţe, întâmplări, măruntaie, frânturi. Un maldăr de trupuri şi chipuri aşezate piramidal, ascunse de atâta timp în cămara aia pe care nu mi-aş mai fi dorit să o deschid vreodată.Pe Mihai l-am ţinut aproape din acea zi fatidică de ianuarie când tipa de la TV mi-a prezentat faptul ca pe orice altă ştire.Nicio firmitură de empatie.Mihai nu a murit. Vorbesc zilnic cu el şi câteodată mergem la concerte împreună, la băute, la teatru. Mai multe tipe m-au părăsit în ultimul timp. Şi bineînţeles că nu au fost de acord cu prietenia mea.Fiecare invoca diferite motive.Ba că întârzii prea mult noaptea când merg la băut şi când vin povestesc cum a decurs seara alături de bunul meu prieten, ba că mă aud vorbind singur în baie, că uneori mă comport de parcă aş asculta o altă voce şi nu ţipetele lor fără sens.Nu am suferit, nici nu mi-a păsat când găseam biletul de adio pe masă. Sunt imun la bileţele, la flori, la indivizii din jurul meu care nu-mi trezesc niciun interes, la fetele de pe internet, la filme porno, la facebook world, nu mai am nicio pasiune. Nu mă atinge nicio catastrofă în care mor mii de oameni, da asta e, oamenii mor.

În fiecare zi îmi privesc mâinile şi în fiecare zi devin din ce în ce mai mici.O săptămână am fost plecat la munte cu colegii de la muncă. Team building sau mai bine spus o ocazie bună pentru toţi nefutuţii să şi-o pună între ei ca iepurii, şi asta o săptămână întreagă.Cu trei zile înainte de plecare subiectul era intens dezbătut la ţigară. Îi priveam cu dispreţ, un dispreţ armonios.Se comportau de parcă nu ştiau ce o să se întâmple, cine cu cine, ce o să facă. Aveau şi un plan prin care urma să ne cunoaştem mai bine, tot felul de jocuri tâmpite erau introduse, terapii de grup fără succes. Am ajuns acolo într-o vineri. Închiriasem o cabană întreagă şi am nimerit cu frustratul de Matei. Nici n-am despachetat bine că ăla s-a apucat să-mi spună că Ada arată foarte bine, că Andreea e drăguţă dar are curul prea mare, că tipa nouă de la PR arată trăsnet dar probabil o ia la cioculeţ doar de la bmw-işti, aşa că nu se merită osteneala.L-am ascultat turuind jumătate de oră.Interminabila mea răbdare era pe punctul de a se rupe. Dar nu am cedat.În acea seară urma să cinăm la un restaurant luxos din staţiune.Fiţe şi ifose.Era un început de vară canicular şi deşi eram la munte nu simţeam asta câtuşi de puţin.

Deasupra mesei plana voia bună, flirtul, vodka cu suc de portocale pentru domnişoarele zâmbăreţe şi tipii ăia visau cu paharele de whisky în mână, la dragele de ele şi la o eventuală noapte de amor. O scenă care m-a făcut să mă simt ca un evreu la un festin organizat de NSDAP. Mi-am terminat porţia de plictiseală cu salată de dezgust şi m-am retras discret ca un ninja.

Simţeam cum mă topesc şi curg printre pietrele de munte ca zăpada sodomizată de căldura primăverii.Urcam convins că în vârf voi găsi ceea ce caut, ceea ce-am pierdut. Şi sedentarismul se întoarcea acum împotriva mea cu lovituri groaznice în muşchii atrofiaţi, picioarele îşi consumau dorinţa într-o mişcare devenită mecanică, creierul fiind plecat în iscodirea trecutului. Şi-am săpat în stâncă cu paşi mărunţi până am reuşit să ajung pe acel pisc de care se legau mai multe funii imaginare. Fantasmele mă năpădeau şi acolo surpriza s-a lăsat aşteptată ca o amoreză râvnită de prea mulţi bărbaţi, conştientă de frumuseţea ei şi-a permis să aleagă. Bineînţeles că eu nu am fost unul dintre câştigători. Am rămas pe munte încă două ore aşteptând. Lovit, străfulgerat, violat de gândul nebun care şi-a făcut apariţia din imensitatea spaţiului, am început să plâng, să-mi strâng spaimele la sân, să-mi conştientizez situaţia de ascet modern în plină agitaţie contemporană.Nu era prima dată când îmi priveam singurătatea şi lipsa de oameni de care sufeream după plecarea lui Mihai. Aşadar stigmatizat de umbra vechiului prieten mi-am dezvoltat o incapacitate de a socializa cu celelalte făpturi. În noapte, şoaptele de pe buzele-mi crăpate, au răsunat ca un ţipăt disperat, un strigăt după ajutor, îndreptat spre cine? Mi-am aprins o ţigară şi atunci întunericul s-a speriat de chibritul care a ars pâna la degete.

Mi-am coborât trupul de pe cruce şi am înaintat ca un fals profet în următoarele luni, răspândind învăţătura de pe munte. M-am aruncat cu un elan de care nu credeam că pot fi în stare spre mulţimi de feţe, trupuri şi alte genuri feminine. Dar greaţa nu mi-a trecut indiferent cât de diferit abordam problemele simple, din ce prismă receptam informaţiile din mediul înconjurător spre a le molesta în interiorul minţii tenebroase. Acea voce feminină îmi şoptea, „haide vino” , şi niciodată nu am întrebat „unde?”.O altă voce, era o altă voce, în fiecare zi altele şi altele şi mă învârteam ca un titirez până când am ameţit şi voma, şi greaţa, vinuri scumpe, ieftine clipe petrecute în compania acelor multe, sufocant de multe.Acele femei cu veleităţi de soţii, ce-mi pregăteau micul dejun şi îmi hrăneau trupul aruncat pe un pat de la IKEA, acoperit de cearceafuri şi perne toate de la IKEA şi zâmbetul lor suav şi ochii mei buhăiţi, toate acestea completau scena grotească în care rolul meu de cascador se sfârşise.Le-am spart monotonia într-o noapte bahică, în atmosfere kamasutrice mi-am propovăduit ideologia printre gâfâieli.De îndată ce alcoolul s-a scurs, primul gând se leaga de fuga din acele apartamente.

În stradă, îmi aprindeam o ţigară şi şovăielnic mă îndreptam spre acel loc pe care mulţi îl numesc acasă, dar nu am să-i zic aşa.

În fiecare zi mă privesc în oglinda de pe hol şi mă văd din ce în ce mai mic.Mă trezesc în bălţi de sudoare şi scârba îmi mănâncă bucuriile încă din faşă.Încă primesc telefoane de la Mircea. Mă acuză, mă înjură, mă ameninţă, toate astea pornind de la prezumtiva vină în cazul dispariţiei bunului Mihai. Acel apăsător gând care mă cuprinde de mijloc ca un şarpe boa sufocându-mi dorinţa de a trăi,pentru ca mai apoi, probabil să mă înghită în mormane de pământ.Am negat în toţi aceşti ani faptul că m-aş putea face responsabil de sfârşitul prematur al prietenului pierdut dar sentimentul de vinovăţie atârna ca un spânzurat undeva în dosul problemelor şi frământărilor.

-Aici Mircea, fraiere tu l-ai omorât şi noi doi ştim asta. Noi doi şi Mihai.L-ai fi putut opri!

-Ascultă! Eu sunt Mircea şi nu am omorât pe nimeni.Mihai a ales ce a considerat că l-ar putea ajuta. Nu sunt vinovat, nu eu, poate totuşi tu ştii ceva amice, poate tu eşti criminalul!

Am băut cu Mihai un pahar de lapte şi i-am povestit ce discuţie ciudată am avut cu tipul ăla care îşi spunea Mircea. Dar Mihai nu mai e la fel de vorbăreţ ca în trecut, acum ascultă.Are ochiii mari şi holbaţi spre mine dar de fiecare dată mă face să mă simt un invizibil deşi cred că e evident de vizibil că sunt afectat de comportamentul său.

Am descoperit că pot merge în mâini.Am încercat să-mi ucid gândul cu alcool, femei şi altele dar nu am reuşit. Mişeleşte el m-a atacat primul aplicându-mi cu măiestrie o lovitură în puţinul optimism răsărit din plăcerea de a sări coarda.

Soluţia optimă am gasit-o într-un târziu, răspunsul sălăşluia în decizia luată de Mihai cu ani în urmă. M-am hotărât, şi astfel voi fi izbăvit de păcate, să urmez drumul crucii, călătorie care probabil se va sfârşi în acelaşi mod neprevăzut pe un ecran TV cu o ştire ca oricare alta despre un tip mort pe băncile Parisului.Aceleaşi poezii, un alt trup.