Panseluțe și votcă

Genunchiul julit se vindecă greu.În răcoarea dimineții autobuzele își fac loc pe străzile încă pustii cu ușurința cu care o pasăre moare împușcată de vânătorul dibaci.Pădurea adăpostește o mulțime de animale. Păsările zboară și mor. Pe cărări virgine trec pașii grăbiți și calcă floarea de colț. Betoanele feresc oamenii de frig și de celelalte prădătoare. Familii de păsări cântătoare căzute pe pavajul ud, zdrobite într-un ultim vers se sting ca lampa rămasă fără gaz. Din cimentul turnat peste mormintele lor răsar panseluțe din care se extrag poțiuni magice. Dragostea se sădește cu o mică lopățică în teren fertil dar uneori poate crește și printre betoanele comuniste.

Autobuzul oprește în stație și trupul fermentat în alcoolul consumat în bodegile nopții se aruncă pe scaunul rezervat bătrânilor. Nesiguranța împinge trupul de pe clădire într-un butoi de confuzii. Realitatea capătă forma unei sticle de whisky și se ridică ca un fum spre tavanul cârciumii. Mircea s-a îmbătat într-o oră târzie când alte trupuri stăteau lipite sub un cearceaf alb și curat. Fiecare își construiește realitatea socială cu propriile mijloace. Și Iggy e acolo, se urlă în difuzoare ”nightclubbing we’re nightclubbing”, și toți dansează, noile fețe, fantomatice prezențe.Rana sângerează. Mână se îndreaptă spre portofelul în care o fotografie nu există dar acolo sunt banii care vor achita nota. Și toată lumea e mulțumită. Autobuzul rulează pe străzile pustii. Își dorește ca șoferul sa nu oprească mașinăria. Dar stația se ivește și piciorul calcă pavajul ud.A ajuns acasă beat, la fel de beat ca ieri, alaltăieri, la fel de beat ca întreaga omenire scursă dintr-un shot de tequila. Vântul îl trezește pe banca pe care a adormit meditând la neputința inimiii slabe. Ian avea dreptate. Mocheta e plină de scame. Nu are timp să curețe mocheta roșie, pătată pe alocuri. Apartamentul e gol. Canapeaua ruptă susține trupul cu dezgust. În genunchi se stă în biserici nu în apartamente. Julitura nu se vindecă de la sine.

Soarele apune într-o găleată cu apă murdară. Mopul putrezit nu mai șterge podeaua lipicioasă. Mircea desenează un chip în praful de pe masa din bucătărie. Pastele de săptămâna trecută ascund mici vietăți printre bucățile de ton. O adevărată petrecere. Sticlele de vin se aruncă cu voioșie spre buzele crăpate. Și totul se repetă într-o armonie bahică. Chitara fără corzi așteaptă liniștită învierea. Dar timpul se dilată și lumânarea a ars, ceara topită a curs și vântul a smuls acoperișul din paie. Și-a ars trecutul cu țigara lăsând găuri în amintirile alterate de starea avansată de depravare. Produsul cel mai consumat are 40% alcool. Se fabrică în Tennessee și ajunge să fie consumat de către diferite persoane în diferite țări. În cantități mari dăunează grav relațiilor interumane.

Svetlana este fosta prietenă sau cel puțin așa crede Mircea. Cei doi au alergat printre panseluțe și au făcut dragoste pe cimentul orașului. Se prea poate să se fi iubit. Uneori dragostea crește printre betoane. Asta o face mai rezistentă la intemperii. Dar ceva nu a funcționat cum trebuie sau ”cum trebuie” nu s-a lăsat descoperit. Vântul a spulberat ceea ce nu a fost și ar fi trebuit să fie. Astăzi, în timp ce Mircea soarbe ultima picătură dintr-o sticlă cu gâtul subțire, Svetlana soarbe buze noi și moi și stă lipită de alt trup sub un cearceaf curat, proaspăt spălat ce miroase a balsam. Dar cui îi pasă? Vulpea va veni după tribut.

S-au întâlnit într-un moment favorabil iubirii.Păsările cântau și o mie de panseluțe i-au îmbrățișat în petalele lor. Coșurile de gunoi răspândeau un miros plăcut și toți oamenii erau buni. Primăvara face ca lucrurile imposibile să devină posibile. Dacă s-au iubit? Probabil.

Svetlana se așază pe marginea patului. Gândurile prind aripi și sfârșesc în brațele lui Mircea. Acolo ea se simte într-un anume fel. Însă dragonul atacă prada ușoară. Nesiguranța atacă.Totul arde ca un pai de chibrit și întunericul îți spune adio. Mircea își pleacă capul și acceptă. Aceste întâmplări sunt reale dar panseluțele nu. Nu există poțiuni magice, nici păsări, numai saci cu ciment legați la gâtul indiferenților.

Marginea patului se prezintă ca fiind un loc incomod. E un refugiu pentru cuplurile care se ceartă. Dar nu un loc permanent. Toate paturile din lume au parte de asemenea acțiuni. Marginea patului poate fi un loc urât când știi că poți sta acolo mult timp fără ca nimeni să apară.Oricum florile s-au uscat și praful tronează peste camera de zi, pe fotografii, pe cărți, pe Mircea. El vomită în gunoi, sacul e plin de conserve din tablă. Ruginit și expirat scheletul își caută bere în frigiderul nefuncțional. Incapabil să treacă peste stratul de fericire din trecut aleargă gândacii de sub chiuvetă. Aceștia sunt agili și negrul lor se confundă cu jegul din bucătărie. Praful se confundă cu Mircea care e praf.

Micuța Eva locuiește la diferiți proprietari de apartamente timp de o noapte.Cinci zile pe săptămână.Sâmbăta și duminica iși ia liber.Are o o mașină micuță cu care se deplasează la clienții generoși dar în același timp serioși. Relațiile eșuate au transformat-o într-o femeie independentă. Dependența de bani o ține în viață. Fericirea o cumpără cu banii transpirați în diverse așternuturi. Uneori, mai ales vinerea își scoate trupul prin baruri. Uneori, vinerea trupul și mintea au nevoie de alcool pentru a spăla transpirația grăsanilor și frustraților din timpul săptămânii. Și sexul vine de la sine pentru că micuța Eva e drăguță, drăgălașă. Ochii ei mari înțepenesc bărbații și gura ei atinge locuri tabu într-un anumit tip de societate. Eva e blondă, are un metru și șaptezeci și ochii mari, pătrunzători. Are doar douăzeci și trei de ani și căștigă mai bine decât majoritatea persoanelor din țara ei. Barul e plin și acele indică ora două A.M. I am Eva! Mircea mirat își întoarce privirea de la pahar la femeie și apoi din nou la pahar. Și ce vrei acum? Ea vrea. Și oricum întotdeauna obține ce vrea. Așa e ea.

Casa ta arată mizerabil! El știe asta. Dar amândoi sunt beți și nefericiți, le-a rămas o relativă plăcere trupească de care se vor bucura pentru întreaga noapte. Dar până la urmă lucrurile simple te fac fericit. Nu? Mâinile tremură, șoaptele se împleticesc prin tăcerea nopții, cearceaful murdar îi încurcă, îl aruncă, hainele îi încurcă, le aruncă și ei se aruncă unul catre celălalt. Există chimie. O legătură ce s-a format instant ca un plic de Nescafe Clasico Instant Coffe în apă clocotită.Și acum că o plăcere, o mică plăcerea s-a născut dintr-o seara confuză ideea de a continua scormonește adânc prin mintea celor doi. Mircea nu știe ce profesie a îmbrățișat Eva.Are timp să afle numai că a pierdut ghidul de folosire. Inițiatul e doar un neofit în comparație cu User’s Guide Of Time. Insomniile sunt niște prezențe comune în viața celor doi. Acum au trecut zece ore și încă dorm îmbrățișați. Evrika!

Svetlana își scobește rana din genunchi cu un ac subțire materializat într-o fotografie alb-negru. Svetlana e singură. Prietenul scobește în inima unei tipe de la departamentul de creație. Nu există dragoste pură. Mâinile ei ating sânul atins de mâna-mircea.Fotografia răscolește praful. Mâna tremură.Sânul se întărește.Sfârcul salută lumea. Svetlana rememorează trupul. Trupul nu mai este, dar și-ar dori să revină. Who Do You Love? Emoția îi cuprinde întreaga ființă și aruncă cu ea de pereții proaspăt vopsiți de către mâna care atinge sânul de la creație. Who Do You Love? Aventura are urmări. Așa se întâmplă după o expediție pe tărâmuri necunoscute dar care îți devin foarte dragi și frământările se adună într-un bazin de regrete. Who do you want every night? Și se adună și curg de peste tot, curg și se varsă, și se varsă în Svetlana. Amintirile se leagă de tot ce se întâmplă în jur. De magazinele frecventate, de cărțile citite, de muzică, de străinii de pe stradă care seamăna cu acea aventură. Și inima sare să iasă dar tu o pui la loc legată fiind de realitate, de confort, de stabilitate. E de înțeles de ce Svetlana a renunțat. Prietenul, mare fan secțiunea creație, e acolo acasă, la birou, în camera de zi și frica de schimbare a măcinat-o într-atât încât a renunțat la fericire pentru stabilitate. Alegerile ar trebui confruntate cu Ghidul de Utilizare.

Ochii se deschid și brațele se desfac din îmbrățișarea trupului gol lungit în patul obișnuit numai cu o singură persoană. Alcoolul e dotat cu un mic ciocănel folosit în timpul nopții de către niște spiriduși care lovesc sistematic mintea îmbibată în lichid. Mircea se așază pe marginea patului. Gândurile prind aripi și sfârșesc în brațele Svetlanei. Iluzia beției se curmă după un somn fără vise. Iluzia binelui artificial se destramă ca un puzzle aruncat de pereți. Dimineața de după e o babă fără dinți și greața te sărută și te felicită. Felicitări domnule Bou! Mircea își ascunde chipul în perna urăt mirositoare. Nu ar mai ieși de acolo. Se gândește că mai bine ar fugi. Fuga e bună în asemenea momente.Eva se îmbracă în grabă. Nici ea nu se simte prea bine. Taxiul a ajuns la timp și un simplu salut a pus punct unei nopți inutile. Rămas singur își aprinde țigara, cafeaua e de proastă calitate la fel și timpul în care s-a învelit. Un gândac îl salută în trecere, o nălucă îl plesnește cu o palmă de fier. Eva are un pește. Cele șapte rânduri de grăsime adunate după ceafă îl îndreptățește să fie pimpul ei. Sunt lucruri pe care nu le cunoaștem. Se întâmplă destule într-o fracțiune de secundă. Lovit de țeava din fier își vede sângele ce dă năvală spre cuibul gândacilor.Obrazul lipit de podeaua soioasă încearcă un rictus. Bărbatul agresiv înjură și lovește carnea în formă de om cu pantofii lui cu vârf ascuțit din piele de porc.Lanțul de aur sare pe gâtul gros. Gâfâie. Proxenetul a obosit. Se așază pe singurul scaun din bucătărie își aprinde o țigară și își sprijină picioarele de trupul moale. Bă jegosule dacă te mai prind cu pizda mea fără să vorbești cu mine îți tai beregata! Dă-te-n morții tei! Nothing Remains! ajunge la urechea bătută. Orele trec printr-un cerc în flăcări și ard în iadul nimicului. Principalul inamic reușește să-și ridice hoitul plin de sânge închegat. Cu părere de rău că e viu cotrobăiește prin debara după o sticlă de votcă. Asta îl va ajuta să treacă peste durere. Should I stay or should I go? Întrebarea firească pusă de Svetlana. Who do I love? Și Svetlana decide. Cele două femei se întâlnesc în Blues. Svetlana își dorește fericire și asta va căpăta. Suma fericirilor dintr-o viață este un număr par? Sentimentele ghilotinate se întorc asemenea unor fantasme să bântuie prezentul acceptat ca un bine confortabil. Ce se întâmplă când întrebările se revarsă? Mircea decide.Trotuarul nu e un loc sigur. Și ploaia spală sângele scurs din capul zdrobit. Umbra lui a dispărut și trupul în mormânt.Cele două se sărută. Buzele lor au tânjit după atingeri femeiești. Inima încetează să mai bată. Grămada de oase și carne stă îngrămădită. Se încetează măsurarea timpului pentru acest obiect. 1975-2011 stă scris pe crucea din cimitir. Prietenii au făcut-o la comandă. Sub anii vizitei pe această planetă stă scris cu litere de aur ”A fost un pește bun”. Mircea și-a folosit ura și a zdrobit capul cu șapte cefe. În cartier viața e dură baby. My little Svetlana girl, I’m coming home! Și Iggy îl incântă cu China Girl. My little Svetlana girl, You shouldn’t mess with me! Nu e bine să te pui cu oamenii beți. Bineînțeles că a fugit de la locul crimei.Limba Evei atinge părți nestimulate de pe limba Svetlanei. Prietenul e plecat în delegație cu tipa de la creație. Cele două aleg apartamentul cuplului nefericit.So you made a big mistake! Ochii sunt injectați cu ură și ura nu e bună. Bineînțeles că ea există, la fel cum există o bară metalică în mâna lui Mircea care aleargă cum nu a mai făcut-o de foarte mult timp spre apartamentul păcatului. Păcat doar într-o anumită societate.

Mircea se trezește târziu în noapte alături de un trup necunoscut. Acele indică cinci A.M. iar lângă el stă lungită Eva. Visul l-a trezit în timp ce lovea două femei cu o bară metalică și sângele îi împroșca fața și ele țipau și el râdea.Lângă un burtos, peștele, se masturba pe cadavrele unor curve. Visele pot fi ciudate, mai ales după ce consumi băuturi alcoolice și ți-o tragi cu necunoscute. Ce-ai pățit dragă? Și mama apare în ușa dormitorului.Mi-e frică mamă! Își urlă disperarea către ușa închisă. Eva s-a trezit. Eu am să plec, e târziu. Regele e în șah.

Svetlana a decis. Pentru moment abonatul beat nu poate fi contactat, vă rugăm reveniți după ce își revine. Și se spune că telefoanele nu sunt urmărite. Panseluțele ar trebui să-și facă magia pentru ca cei doi să fie în sfârșit împreună.Eva trântește ușa și zboară ca o pasăre ce este. Deprimatul desface o sticlă de vin și o bea și adoarme fără vise. „Ca un foc/Ce nu arde deloc/Ce s-a stins/Fara sa fie aprins” băiatul vecinilor de dedesubt ascultă Celelalte Cuvinte și asta trezește amintiri.Plouă și vântul răscolește praful din casă. Ferestrele sunt deschise.Își deschide telefonul. Pe ecran apare un mesaj de la Svetlana. Accesează mesajul primit prin apăsarea unui simplu buton.Un boton în spatele căruia se află, există o persoană care a scris ceva și el a primit mesajul. Până la urmă tehnologia e bună.Se întâlnesc. Soarele apune printre betoanele comuniste și panseluțele zâmbesc în glastre și păsările cântă și iarba crește și verdele calmează spiritul confuz.Se strâng, se pipăie. Pe fundal o melodie.

We gotta get out of this place
If its the last thing we ever do
We gotta get out of this place
'Cause girl, there's a better life
For me and you!

Fotografii scumpe

Laptele şi mierea s-au amestecat cu noroiul din bălţi şi tălpile cizmelor de cauciuc au călcat pe mocheta nouă.

Florile lunii mai izbesc nările fragile şi sufletele sensibile purtate pe curentul de aer cald încărcat cu miresme îmbătătoare. În cameră fumul gros se taie cu ajutorul elicelor de la ventilatorul Electrolux şi mâna tremură pe sticla de vin alb.Trei în două ore. Are mai multe în frigiderul Arctic cumpărat de la second hand-ul „A doua mână-O 9 mână”. Şi musca îşi linge picioruşele cu lehamite. În şifonier e petrecere mare. Moliile se împerechează în ritm alert, ouă multe ouă şi găuri şi tricouri rupte, şosetele murdare, mucuri de ţigară-n buzunare.Podeaua din bucătărie acţionează ca o capcană pentru muşte dar şi pentru oameni depinde de câte kilograme ai.

Telecomanda lipită cu scotch abia îşi ţine bateriile în burta de plastic.O mână apasă. Informaţia se transmite şi pe ecran apare mutra obosită a unui prezentator TV. Promite, întreabă, se zbate. Cu ajutorul tehnologiei print-o simplă apăsare de buton imaginea se schimbă şi deodată câteva gagici în bikini îşi freacă curu de sticlă. Aceeaşi mişcare până când culorile se împreunează într-un neînţeles din care, extrage ceva dacă poţi. Nu poate. Închide se-ntinde, aprinde, trage, bea, trage, bea se-ntreabă. Stop. Mai trage, mai trage, aprinde, desface, bea, înjură: „ Futu-i ce-aş băga o friptură”. Cade lăngă saltea, de jos obiectele par mai mari. Ochiul transmite informaţia la creier.Cel din urmă procesează. E prea greu să se ridice. Copleşit acceptă situaţia până altfel. Altfel e o necunoscută ce face parte dintr-o ecuaţie cu n necunoscute.

Îşi revine în simţiri după câteva clipe când ziua se preface în noapte şi lupii ies la vânătoare. Apasă 1. „Vrei bani?” începe interogatoriul moderatorului. Telespectatorul aprobă. „Vrei mulţi bani?” „Daaaaa!!!” „Poţi câştiga mii de euro pe lună dacă ne asculţi! Sună la 021-VREAUBANI şi tu poţi fi ca ei!! Urmează ştirile sportive! Astăzi Gigi Becali....” Atenţie sporită asupra tastelor telefonului. V-R-E-i „arrr!! din nou!021-V-R-E-A-U-B-A-N-I şi apas butonul Call!”

-Alo! Vreau Bani?

-Da! Aţi sunat unde trebuie. Vă rog să aşteptaţi până vă fac legătura cu unul dintre colegii mei pentru a vă oferi mai multe detalii.

-Aştept, aştept...

Dinţii se ivesc dintr-un rânjet plin de satisfacţie. Planurile de viitor se îngrămădesc în mintea alcoolizată. Melodia de pe fundal îl irită.

-„Money,money,money Always sunny In the rich man's world!”redată pe modul repetă .

Şi trupul obosit aşteaptă în chinuitoarea atmosferă, banii.

Laptele şi mierea nu există în bălţi, laptele-i stricat, mierea artificială, mocheta-i veche. Bătura e reală la fel şi gândacul din farfurie plus o durere de măsea, un sifilis luat de la femeia de etnie rromă ce-şi vinde păduchii laţi la ofertă, o veste proastă, altă veste proastă, o furtună, un mănunchi de iarbă proaspătă urinată de maidanezi. Toate acestea sunt la fel de reale ca o căcare într-o budă publică.

Se scarpină pe burtă, închide telefonul, desface, aprinde, trage, bea, doarme. Butonul e blocat pe repetă.

Din când în când lângă factura de Romtelecom se îngrămădesc felicitările vreaubani.Un tapet bun pentru peretele mucegăit.

Sau poate altul e sfârşitul

Necunoscutul atrage.Totul pare minunat.Mara se aruncă în ape fără fund,în necunoscuţi,în pahare cu vodkă,în ţigări,nopţi albe în compania masculilor de duzină.S-a depărtat de triştii prieteni.E satisfăcută.Locuieşte singură într-o micuţă garsonieră, nu departe de piaţa Romană împreună cu motanul Mircea. Adevărul uneori e un monstru cu cap de om sau o libelulă moartă sau un câine cu trei picioare.În fiecare dimineaţă vomită.Greaţa s-a cuibărit în trupul slăbit.Greaţa e prietena Marei.Ochii privesc cearcănele în oglinda din baie.Trecutul îi face cu mâna.

Toxicitatea din atmosfera familiei a afectat-o.Mutaţiile suferite bântuie prezentul în dimineţi de vomă,alcoolismul e în floare şi floarea ofilită pe masa din bucătărie.Nu răspunde la telefon deşi există câte o persoană care mai sună.Un fost amant de sticlă sau curva de la cinci vrea bani cu împrumut.

Îşi trage ciorapii negri cumpăraţi de la magazinul de vis-a-vis.Mişcările îi sunt domoale, nu se grăbeşte deşi a întârziat la birou.Fustă neagră din bumbac cu betelie lată şi cataramă.Arată bine.Peste bustul gol îşi aruncă o bluză neagră în stil victorian.Sânii împung ţesătura fină.Îşi aprinde un Dunhill lung şi îşi priveşte mâinile.Se atinge.Îşi verifică pulsul.E bine.Trage adânc din ţigară.Fumul se răspândeşte în încâpere.Mircea toarce leneş pe calorifer.E linişte, încă nu s-a trezit vecinul de la trei,un animal.Îşi caută telefonul.Azi nu mai merge la job-ul de 8 ore bine plătit.Astăzi îşi va folosi cele 8 ore pentru ea.Îşi sună superiorul, tuşeşte, nu se simte bine.A mers.Întotdeauna merge.Şeful se masturbează în baie gândindu-se la ea.

Ţigările se aprind,se sting,mâna tremură,în casă e răcoare,Mircea doarme,Mara plânge.Rimelul s-a scurs.Lacrimile cad peste scrumieră în scrum.Se aşază pe pat cu genunchii în braţe.”nu mai vreau”-scânceşte ca un copil.Conştientizează răul dar nu are forţa să iasă.

Subsolurile întunecate, Depeche, ţigări, lichidul amniotic, ţigări, substanţe de rutină, masculi vin, pleacă, scot , bagă,pleacă.Delirantele nopţi se sfărşesc într-o singurătate barbară. O singurătate care i-o trage mai tare decât o fac bărbaţii nopţii.”până când”se întreabă.Până când va spune gata. Şi gata nu e într-atât de aproape să-l atingă. Demonul e călare pe ea şi uneori suferinţa îi provoacă plăcere.Mara a ales singurătatea, frumoasa suferinţă feminină.

Aşteaptă în faţa aragazului să fiarbă apa pentru cafea.Una, două cu pauze de ţigară.Îşi aruncă trenciul negru pe ea şi iese în stradă.Oameni, mulţi oameni.Şi ea arată foarte bine.Are stil. Bărbaţii ochesc, femeile tuşesc.În centrul atenţiei.Îi place asta dar superficialitatea cu care este privită o deprimă.

În Control îşi comandă un pahar mare cu vodkă.Şi separat un suc de portocale.Îşi prepară singură amestecul.Îi place să facă asta.Se aşază la una din mesele de lăngă perete.Scaunul e înalt.Pe fundal David Bowie-China Girl.În capul ei ploaie, o ploaie măruntă de toamnă.Bagajele la uşă.El pleca.Fără nicio explicaţie ieşea din viaţa ei.I-a fost greu să accepte.Timpul a rezolvat problema.Acum e bine dar nu foarte bine.”dar de fapt ce e binele?”

Are 30 de ani.La masa de alături un cuplu fericit.El 30 şi ceva, ea aproape 30.Îşi termină băutura îşi pune trenciul şi pleacă.Are pasul hotărât.Se grăbeşte.În spatele ei aleargă zece ani de depresii,cu rănile încă deschise aleargă şi ea printre indivizii agitaţi,maşinile blocate în intersecţii,câini şi alte animale,semne, aşteptări, aşteptări, aşteptări.Nu, nu e fericită acolo în spaţiul imens.E mică, nu mai vrea, nu mai poate.

Mircea o priveşte mirat.Îi linge obrazul.Trupul nemişcat.Flaconul de barbiturice de la Marathon Pharmaceuticals se odihneşte pe podea lângă o sticlă de vodkă.Un motan linge cadavrul stăpânei.Mara a abandonat lupta.Mai devreme sau prea târziu.

el, cu el şi ochii din trecut

Pasărea îl privea în timp ce trăgea din ţigară.Ochiul roşu cerceta zona în care ştia că există apă din belşug.Una dintre cele mai mari plăceri oferite de interiorul cuştii cu zăbrele albe şi portiţa veşnic închisă.Dincolo necunoscutul.Singura creatură familiară îi alimenta marea bucurie, apa.

Îl privea.Îl privea cu ochii roşii fără a înţelege nimic din existenţa binefăcătorului.“De ce nu are cioc şi pene? Un animal care nu ştie să zboare ca mine, cum fac eu când sunt liberă să explorez necunoscutul.CE senzaţie! Ceeeee senzaţieeeee!”

‘‘Ce faţă are! Nu înţelege nimic din ce fac aici, pasăre proastă! Piuie ca un pui de găină.’’

Cei doi trăiau împreună de opt luni.Fumul prindea contur în beznă, călcând razele lunii.O lună plină ca-n poveşti şi lupul din pădure. Un vânt ce adia uşor, mângâia căldura nopţii de vară.Casa cu pereţi albi zâmbea de pe vârful colinei. Era izolată de orice aşezare omenească într-o linişte adâncă.

Activităţi repetitive.Zilnic acelaşi ritual ajuta să-şi umple orele.

De dimineaţă schimba apa din cuşcă, după două ore de meditaţii în pădurea din apropiere îşi pregătea o turtă pe plita din bucătăria de vară.Două roşii, un castravete şi micul dejun era gata. În livada de meri îngrijea copacii bolnavi. Florile din faţa casei îi zâmbeau după-amiaza asemenea unui curcubeu după ploaie. Două ore de pranayama spre seară şi somnul îl îmbrăţişa odată cu lăsarea întunericului.Uneori tutunul plantat în grădină îl rupea din ritm.Ţigările îi ofereau cea mai mare plăcere. Fuma mult şi de aceea îşi îngrijea plantaţia cu multă dragoste.De fapt,cu toată dragostea de care dispunea.În altă direcţie, nu avea unde să o trimită.

Marele Oraş era departe şi asta era perfect pentru alegerea făcută cu opt luni în urmă. Nu avea nevoie de alimente , îşi producea singur cele necesare menţinerii trupului viu.

Pasărea îşi picura fericirea din ochiul roşu la apariţia apei. Pasărea profita.El nu ştia asta.

Amândoi îşi doreau eliberarea din Cuşcă.Timpul vindecă dar tariful aplicat e mare. Singurătatea e preţul plătit pentru nesăbuinţele din trecut.Acceptarea poate uşura trecerea.Regăsirea era departe.

Marele Oraş l-a scuipat din pântecele bolnav. Era necomestibil, nu se amesteca cu celelalte bucăţi de carne vii. A acceptat trecerea spre natura fără sentimente, un adevăr de netăgăduit. Minciunile nu îşi au locul în natură.

Barba a crescut la fel şi părul şi copacul din faţa casei.

Şi vântul bătea din vest fără să aducă ştiri generatoare de instabilitate. Grijile nu ajungeau până acolo. Cum nici telefon nu avea, cum nici televizor, radio sau alte invenţii ruperea a fost totală.

Exista numai un trup de om şi unul de pasăre şi tutunul, meditaţiile şi pranayama şi pădurea şi lupul. Nimic altceva care să distrugă armonia, adevărul.

Două forme de carne vie care într-o zi se vor întoarce în echilibru. Îşi vor fi atins termenul de expirare impus de natură. Produsele naturii sunt biodegradabile.Produsele omului nu sunt, cum nici sentimentele sale, acţiunile şi nici amintirile. Alterarea se produce mai rapid în Marele Oraş şi plasticul rupe din om, plasticul perverteşte.Totul e sintetic, tot ce e sintetic influenţează naturalul, îl modifică într-o artificială stare de aşa stau lucrurile, aşa e viaţa.

Ăsta şi-a luat pasărea şi a fugit.Oricum era contaminat.Şi el, şi el şi ochii din trecut îl căutau prin bezna nopţii, deciziilor extreme supus de un prezent apus şi el, şi el se căuta.

Pasărea cu ochii roşii îl privea dar el cerceta zarea.

pe 21 martie l-am găsit pe Mircea

Când nu ştii ce vrei poţi elimina fără să conştientizezi toate posibilităţile progresului.Logic, nu? Dar acum să mă întrebuinţez de cuvinte. Am să intru puţin în detalii.

Pierdem şi câştigăm, câştigăm şi pierdem. Sus-Jos până faci febră musculară şi renunţi-tragi linie şi observi că nu se merită osteneala.Eşti pe minus la toate capitolele, capitulezi în faţa pierderilor şi devii o pierdere de vreme pentru ceilalţi.Un ratat irecuperabil.Întrebările în acest punct nu mai vin pentru că ai încetat să te mai gândeşti la un posibil bine.Aştepţi ziua de mâine la fel cum ai aşteptat-o şi pe cea de astăzi, în pat, singur, plat.

Monotonia te îmbrăţişează; tu o accepţi ca pe o mamă ocrotitoare. La început singurătatea ţi se pare apăsătoare şi te plimbi prin casă, îţi mai faci un ceai, priveşti pe fereastră; afară ceilalţi trăiesc într-o forfotă continuă.Înăuntru linişte, un calm forţat.

Studiezi cărţi care până atunci ţi se păreau inutile, orice să-ţi umpli timpul. Noul timp, eliberat acum de ceea ce îl ocupa înainte de acceptarea-pseudo-eliberării, nu mai are acelaşi gust.Nu mai eşti încântat de posibilitatea de a face totul după bunul plac, fără să dai socoteală.Prezentul e doar o aşteptare inutilă, fără satisfacţii, fără finalitate.

Dar cred că am mers prea departe.Să ne întoarcem la adevărata ta problemă.Mircea ce îmi poţi spune despre pierderile tale?

Rulam pe autostradă cu viteză mare dar nu aveam o destinaţie precisă. În dreapta mea şedea cuminte cineva. Cineva ştia ce vrea, eu nu.Mâna îmi tremura pe cercul din metal învelit cu cauciuc şi nesiguranţa m-a cuprins.Cineva a încercat să-mi arate drumul dar am preferat să trag pe dreapta...

Aşa, ai tras pe dreapta pentru a stabili traseul pe care urma să-l parcurgeţi împreună, destinaţia finala?

Am tras pe dreapta să elimin toxinele, să-mi eliberez mintea, să scap de teamă.Cineva mi-a spus să mă întorc în maşină. Dar m-am panicat. I-am spus că nu mai pot continua.Probabil se săturase şi Cineva de nesiguranţa mea aşa că....

Ce s-a întâmplat?

Am fugit.

Şi persoana din maşină?

Cineva îşi caută un şofer mai bun...

De atunci ai devenit antisocial deşi sunt momente când ai nevoie de oameni, doar să realizezi că nimeni nu te satisface.Atunci cazi şi mai adânc în beciul întunecat alături de amintirile depozitate în borcane cu formol,sentimente îmbuteliate cu alcool, gânduri putrezite şi regrete bine păstrate, aproape proaspete.Comunicarea o faci doar la nivel superficial, e greu să mai crezi, e greu să mai faci ceva pentru un eventual bine.

Când îţi bei ceaiul şi îţi fumezi ţigara te gândeşti că e echitabil. Ceaiul nu e fierbinte şi ţigara nu e tare, numai bune.

povestirile

puntea se lasă călcată de piciorul greu şi bocancul murdar şi ploaia şi vântul şi timpul

puntea s-a rupt mâncată de indecizii, putrezită, carii cu dinţii ascuţiţi, aşteptările au căzut în râu, odată cu ele şi trupul şi mintea, şi sufletul înecat cu mâl şi apă amară.pentru copil nu mai este vară, niciun soare care să apere, nici apă dulce, în viitor ar vrea să sară dar n-are curaj şi temeri îl rod cum câinele face cu osul sau frunza din parc purtată pe alei pustii şi bâncile verzi.

nu înţeleg nimic.nu înţeleg ce vrei să zici-ce vrei să zici?

ah căcat dacă nu ai înţeles nu are rost. ar fi trebuit să mă înţelegi.

da nu ştiu. nu înţeleg.te pierzi în cuvinte.prea multă simbolistică.fii şi tu mai tranşant şi mai lasă metaforele ambilicate.nimeni nu înţelege.

da asta aşa e, nimeni nu înţelege.nimeni nu se ascultă, cum vrei să se înţeleagă?

mi-am jurat într-o dimineaţă în timp ce-mi băgam cafea în gură şi fum,mult fum în piept, îmi place să fumez dimineaţa două ţigări la o cafea, mi-am jurat să nu mai privesc spre ieri.ieri a murit, azi e azi şi nu trebuie neglijat, la fel şi mâine care trebuie pregătit.azi şi mâine, nimic mai mult.am terminat lichidul negru care mi-a pătat pantalonii de in.în metrou feţe, feţe,fete, fete,sâni,uite un fund,hmm ce multe fete îmi spun, de ce să mai privesc spre ieri?spre a fost, fosta să nu mai fie, nu mai e,nu va mai fi, eu sunt, fetele de la metrou se freacă de bară, de uşi, îşi împing sânii spre pieptul meu, dar nu le vreau.şi doar mi-am jurat.hai mă că poţi, hai băiete, prinde una, pune mâna pe ea.felaţii,sugeri,buze noi, tot ce vrei-surogatele.ia-le batjocoreşte-le.nu, eu nu sunt aşa.poate ăsta e sfârşitul.sfârşitul sexului.gata nu mai fac.eşti prost, tot aud, şi dimineaţa, şi seara, şi la meci şi la bere, eşti prost, eşti prost.în parc cu mine la eliberat gânduri-amintiri pe apa lacului, să zburde pe minusculele valuri.poate se îneacă şi scap de ele.ha ce plan diabolic.am să le ucid.le arunc în apă, probabil gândurile-amintirile nu ştiu să înoate.mă gândesc.

te lungeşti.nu!nu!nu!nu!nu-mi place cum scrii şi cu asta, mai lasă-mă.vreau să intru pe facebook să văd ce linkuri s-au mai pus, ce mai fac oamenii pe care nu-i cunosc, să dau likeuri, îmi place să fac asta, nu-mi place să te ascult pe tine.gata!

cum!? preferi să stai pe facebook?şi cu noi cum rămâne.

nu mai rămâne nimic.gata!

nu pot să cred, hai mă!hai o povestire şi gata!

gata!

una, te rog una!va fi mai bună!

pe strada speranţei am mai stat când eram în liceu, dar acum e mult mai frumos aici.eu locuiesc pe strada speranţei.toată lumea e fericită şi cu lacrimi pe obraji pe această stradă,inclusvi eu, doar stau pe strada speranţei.locuiesc la apartamentul 21.e frumos.îmi place.e un număr magic.eu sunt magic.dar numărul 21 e mult mai magic decât magicul cotidian.există magic în cotidian?pe această stradă unde eu locuiesc, am uitat de trecutul meu zbuciumat şi plin de negru, aici totul e magic, câinii, pisicile, femeile,totul.

gata ! eşti nebun!

m-am oprit din povestit, am pus la casetofon Kings Of Leon-The End şi am ascultat apăsând butonul repeat.

tu,te-ai uitat?

am aruncat hainele vechi într-un coş şi le-am aprins cu o brichetă zippo.nu era a mea.fumul albastru l-am inhalat cu un pai, cenuşa am împrăştiat-o peste cadavrele pisicilor călcate de tiriştii ce-şi găsesc fericirea pe sub fustele mini de pe centură.ce să spun? mare fericire, carne la kilogram. şi preţurile cresc în galantare.devin vegetarian.urăsc sau de fapt mi-e silă, prefer să nu văd hoardele de gagici ce-şi petrec timpul căutând iubiri perfecte, mă fac să-mi vărs salamul marca one, că nu mai e bani.şi ce dacă aş fi hater?e cool să fii hater, eşti hater eşti true.la supermarket prezervativele sunt mai ieftine, îţi cumperi câteva pachete şi-ţi faci treaba cu tact, fără să te grăbeşti desfaci ambalajul, scoţi cauciucul şi îl umpli cu ale tale probleme de zi cu zi.împătureşti şi arunci la coş.aruncăm.

tot ce e alterat,inutil se aruncă.nimic nu se păstrează.într-o zi ajungem în groapă.mamă ce descoperire.şi crampele nu mă lasă.

de la magazin mi-am cumpărat cu bani puţini pantofi, cămaşă, costum de scafandru, două grame de uitare, nişte parfum, ce-am mai luat? ahh şi var alb.mult var alb.mult alb.m-am pus pe treabă de câteva zile.peretele colorat se lasă cu greu distrus. sunt la a treia mână şi nu am terminat.vă chem pe la mine când e gata.să bem un ceai de cimbru şi să fumăm câteva clipe în plăcerea începutului.dar până atunci beau o bere, mă uit la cer, stelele la mine, luna se scobeşte în cratere, ăsta de bea bere lângă masa mea umblă cu mâinile pe piciorul de lemn al fetei cu care se combină, fata de la bar râde şi poate, poate iese treaba.noapte e periculos să pleci singur de la muncă.she needs love & protection.copiii mă strigă pe stradă eter.nu înţeleg limbajul lor.l-am uitat.

nu mai ştiu.te uit,mă uiţi, ne uităm,la ce vă uitaţi?

09 august 2006

09 august 2006

primul condamnat

Spre dimineaţă am uitat de toţi şi de toate, de gânduri şi de ce îmi era mai drag şi mai frumos în viaţă. Fumul gros îmi înnegrea creierul şi mintea îmi era din ce în ce mai goală. Căzut de pe scaun priveam în jur şi înjuram fiecare persoană ce mă iubea şi mă ura. Ştiam că moartea se apropie cu paşi repezi strecurându-se prin orice gaură din corpul ciruit de gloanţele înfrângerii. Mă simţeam pierdut într-o mulţime de chipuri. Eram diferit.Nu eram eu cel de ieri nici cel de azi şi nu voi fi nici cel de mâine. EU trăiam în altă parte împreună cu ceilalţi din mine.Într-un loc liber fără prejudecăţi şi fără ură,fără bine, fără curve, fără ipocriţi,fără fără fărăăă. Ura de după uşă...stă la pândă şi loveşte capul moale. Pe această lume trăia un personaj prost interpretat de un actor netalentat.Am văzut în apă o lumina şi am vrut să o ating cu mâna. Dar tremura, nu am reuşit să o prind. De fapt ce căutam ? O altfel de lumină...O flacără,o flacără care se stingea de fiecare dată când, prins în miraj am crezut că îmi aparţinea. Dar nu,nu eram capabil să obţin ceea ce doream.. Ştiam asta,de ce am încercat, de ce stăruiam în minciună?Orb. de ce tot m-am opus gândului “ratat mic ce eşti! Piei din ochii omenirii”?Nu am fost eu.Odată acest actor va muri înecat încercând să cucerească flacăra.

La prânz am uitat de mine plonjând într-un pahar. Am crezut că astfel voi reuşi ceea ce nu am reuşit în mare. Paharul era mai mic şi mai puţin adânc. Am obţinut câteva răspunsuri. Nu prea multe. Ceilalţi mi-au oferit soluţii.Ei erau empatici şi mă înţelegeau.

Mă ajutau să mă ridic îmi aduceau aminte că nu sunt pierdut, am pentru ce lupta. Mâncam în sictir un colţ de pâine. O pâine nici rea nici bună. Cel puţin nu mă mai certam cu stomacul. Ieşind din casă am observat că sunt mediocru ca un primar de provincie. M-am refugiat într-un loc plin de pahare, unde buda nu e niciodată departe şi omul de la bar zâmbeşte la fiecare comandă. Şi tu ai mersul încâlcit.

Spre seară puterea ce mi-a fost dată s-a manifestat.Devenisem conştient. Eram un fel de dumnezeu, mai mic, poate al meu.

Puteam face orice. Strada pe care mergeam se îngusta.

Am sărit să ating stelele, am dansat, am urlat la lună ca un Canis lupus turbat.

Am marcat teritorii, am alergat, am cucerit, am mâncat pastramă de câine, am împuşcat porumbei, oameni, nimic nu mi-a stat în cale.

În pielea goală, m-am întors.NU era drumul bun.

Mi-am amintit de flacără şi totul se contura.Formă.

Marea îşi arunca valurile, cu coama lor albă, peste mormintele celorlalţi.

Murdar m-am aruncat în apa neagră cu gândul să ating limba de foc.

Buze reci mi-au sărutat obrazul sărat. Dulcele gust, victoria, speranţa m-a călăuzit spre dispariţie, renaştere. Un nou pas, o nouă personalitate.

Actorul a murit.

în tren nu s-a întâmplat nimic

-O sticlă de apă plată, un pachet de biscuiţi şi un Snickers vă rog.

-7 lei, altceva?

-Nu, mulţumesc.

Îşi îndeasă în rucsac apa şi biscuiţii.Batonul de ciocolată are loc în buzunarul drept de la geacă. Trenul pleacă în cinci minute. Are timp să mai fumeze o ţigară. Peronul pustiu îi poartă gândurile odată cu gunoaiele împrăştiate de vânt. Doi copii fericiţi trag aurolac dintr-o pungă în spatele unui stâlp. Unul dintre ei reuşeşte, cu mâinile îngheţate, să-şi aprindă un muc de ţigară. O savurează privindu-l pe celălalt-detaşare. Starea de bine îi învăluie, îi teleportează într-o lume curată şi caldă.

Iulian îşi găseşte locul în vagonul gol. Locomotiva urlă ca o bocitoare în liniştea nopţii. Roţile se pun în mişcare şi clădirile prind viteză. Reclamele luminoase dispar treptat, lăsând loc întunericului. Metal pe metal. Orele trec greu, minutele se lovesc cu putere în grămezi de metri, kilometrii se adună în grupări teroriste şi explodează sub şinele trenului propulsând corpul tot mai aproape de destinaţie. Un biscuite, o gură de apă, o plimbare pe culoar, o ţigară într-o staţie. O budă infectă, scaune rupte, un iz de vagabond persistă în aer. Uşa de la compartiment se deschide brusc şi Iulian sare în picioare.Îşi face apariţia un bătrân cu ochii mijiţi, zdrenţăros şi plin de bube. Se privesc. Nimeni nu vorbeşte. Trenul îi leagănă, amândoi au un ritm.

-Dă-mi un ban!bolboroseşte mongolul.Îşi întinde mâna fără două degete, celelalte trei strânse în formă de cârlig.

-N-am!

-Măcar treizeci de mii! N-am mai mâncat de trei zile...

-Dacă n-am, n-am...

Iulian încearcă să închidă uşa glisantă dar nu reuşeşte. Bătrânul vagabond are putere şi se opune fără nicio sforţare.

-Vă rog frumos să plecaţi!

-Da...am înţeles. Tot respectul!

Mirosul de pişat invadează compartimentul. Arătarea a dispărut de pe culoar.

„Au trecut câteva secunde, unde naiba a dispărut?” Cercetează vagonul.Nimic. Nici urmă de epava mongolă, dar totuşi există.

Întors pe locul său este cuprins de remuşcări.Mai avea jumătate de pachet de biscuiţi.Îi mănâncă cu gândul la strania apariţie şi mai apoi dispariţie. Dar poate nici nu a existat.

cafeaua de dimineaţă

astăzi am tras de mine să merg până-n Paris să-mi beau cafeaua. şi cu toată lehamitea am reuşit să mă ridic din pat. m-am scărpinat cu mâna dreapta în partea stângă a capului. părul ciufulit,firele îşi căutau identitatea care încotro. mi-am aprins o ţigară şi dus am fost spre malul Senei. mai întâi am trecut prin Jardins du Luxembourg, mi-am cumpărat un corn şi l-am savurat lângă palat la umbra unui măr înflorit. câteva fete, în fuste colorate de primăvară, m-au salutat cu mâna la breton.le-am răspuns printr-un surâs şi privirea ucigătoare a la Joe Kidd,moi et Clint Eastwood! m-am lăsat purtat de mireasma florilor de melodiile păsărilor din parc, am închis ochii, m-am transpus în timp până în 1794 pe timpul revoluţiei franceze.atunci m-am trezit amintindu-mi că palatul Luxembourg în acea perioadă a fost închisoare.trăirea s-a spulberat sub greutatea istoriei, m-am ridicat şi cu paşi grăbiţi am părăsit zona ieşind în bulevardul Saint-Michel. plimbare plăcută, mintea mi-a fost eliberată de imaginile din Luxembourg.parizienii coloraţi îşi urmau cursul firesc în timp ce eu îmi continuam călătoria spre Sena.şi ce călătorie plină de evenimente. la intersecţie cu bulevardul Saint-Germain m-am întâlnit cu Radovan, Dosoftei şi Melchisedec într-un magazin cu tutun.mon amis! împreună am trecut pe la Grand Optical sa ne cumpărăm ochelari.soarele ne mijea ochii şi era necesar un astfel de accesoriu.protejaţi ne-am continuat drumul.ne-am aşezat la Le Depart Saint Michel, exact pe colţ.de la masa noastră se vedea podul peste Sena perfect. am comandat o cafea mare pentru toată lumea şi o bere 1664, 3,7 euro.am aprins o ţigară şi ne-am lăsat purtaţi de zgomotul oraşului.mă gândesc acum că je ne regrette rien, mă bucur de fapt că am reuşit să ies din moleşeala de dimineaţă,să-mi arunc pantalonii pe mine, eşarfa la gât,să nu răcesc, să înfrunt monotonia print-o cafea bună pe malul Senei.non, je ne regrette rein!

În vara anului trecut...

În vara anului trecut mi-am deschis un bar în centrul vechi al oraşului. Am făcut un împrumut la bancă, mai aveam ceva bani strânşi, am vândut tot ce nu îmi folosea dar când am tras linie am realizat că nu aveam destui. Nopţi fără somn, stres, căutări, sponsori, nimic. Nu reuşeam să adun suma necesară. Dar într-o zi soluţia m-a găsit într-o cafenea în timp ce îmi sorbeam cafeaua şi răsfoiam un ziar obscur. La mica publicitate am găsit un anunţ:Cumpăr suflete.Pentru detalii contactaţi Szandor Laveel. Eram destul de disperat să încerc, mai ales că nu ştiam să-mi folosesc sufletul la fel de bine cum o făceau alţii. De fapt habar nu aveam dacă există suflet sau orice altă manifestare a lumii spirituale printre noi.

Am sunat la numărul din anunţ. Mi-a răspuns un tip cu o voce calmă, liniştitoare. Am stabilit să ne întâlnim la reşedinţa acestuia în partea de Nord a oraşului. Spre seară m-am rătăcit pe străzile din cartierul rezidenţial. Majoritatea caselor aveau acelaşi stil arhitectural. Întunericul m-a cuprins laolaltă cu clădirile monotone până când am reuşit să ajung la destinaţie. Am sunat. Poarta s-a deschis. Am parcurs cu o oarecare teama aleea ce ducea spre intrarea în castel. Zic castel şi nu glumesc. Drăcovenia avea două turle aşezate simetric faţă de frontonul de deasupra intrării principale. Ajuns la uşa imensă de lemn mă simţeam copleşit de grandoarea construcţiei. Am fost întâmpinat de un servitor care m-a condus până în camera de oaspeţi. După câteva minute în încăpere a intrat un bărbat îmbrăcat complet în negru. Am făcut cunoştinţă, m-a servit cu un ceai, am acceptat. Era chel, glasul duios dar în acelaşi timp o privire tăioasă, cruntă. În spatele ochilor se ascundea durerea, tristeţia şi poate ură. Nu am realizat prea bine în lumina slabă.

-Să nu mai lungim vorba. Dumneavoastră aţi venit la mine cu un scop! Aşadar să vorbim. Cât vreţi în schimbul sufletului?

Luat pe nepregătite m-am blocat. M-am gândit înainte de a răspunde. Nu mai făcusem afaceri cu suflete. Nu ştiam cu cât se poate vinde un suflet. Numerele se îngrămădeau în faţa ochilor. Gânduri,calculam, calculam. Cât să cer, cât să cer.

-Păi vedeţi eu...Vreau să-mi deschid un bar şi mai am nevoie de încă...30 de mii de euro.

-30 de mii? Huh! Nu e o problemă, se pot achita chiar acum. Sunt un om bun de aceea mă gândesc să vă ofer şi un bonus.

-Vă mulţumesc! Dacă nu sunt indiscret, pot să vă întreb ce aveţi de gând să faceţi cu sufletul meu?

-Acum că m-aţi întrebat trebuie să vă răspund.Nu? Aşa se cuvine. Sunt un colecţionar de suflete. Am o expoziţie dar nu vă pot arăta acum. Poate altădată când şi veţi înţelege mai bine fenomenul.

Sigur e dus cu pluta, m-am gândit, în timp ce am schiţat un zâmbet forţat. Servitorul şi-a făcut apariţia cu un plic în care erau înfăşuraţi cei 30 de mii. I-am numărat, erau toţi.

-Şi cu sufletul cum facem? l-am întrebat plin de naivitate.

-Mă ocup eu. Nu trebuie să faceţi nimic. Mergeţi acasă, totul e aranjat.

-Vă mulţumesc, sunteţi invitatul meu la deschiderea barului.

-Nu prea sunt omul care să bântuie barurile dar poate am să fac o excepţie de această dată.Mult noroc!

Şi-am ieşit în toiul nopţii cu banii la subsuoară. Eram fericit. Mă simţeam eliberat. La poartă un taxi mă aştepta cu motorul pornit. Măi să fie ce om bun, s-a gândit la toate. Când am ajuns în faţa apartamentului taximetristul m-a informat că se plătise deja pentru cursă. A fresh start and a good one too.

A doua zi am gasit locul perfect pentru bar. M-am gândit la un nume mult timp dar în acea dimineaţă Black Duck s-a ivit dintr-un colţ întunecat al minţii, un loc neexplorat. Aşa a început tot.

Într-o lună am reuşit să termin de renovat,utilat, mobilat de încheiat contracte, autorizaţii. În noaptea deschiderii am chemat prietenii, cunoscuţii, câţiva oameni din televiziune şi pe Szandor Laveel. Aveam cinci camere aşezate în cerc. Fiecare cameră avea câte o tematică. Camera Păcatului avea pereţii pictaţi cu scene biblice. Canapele roşii, imense, flori, glastre cu arbuşti, o atmosferă păcătoasă unde alcoolul împingea imaginaţia spre limita obsecenului. Pentru camera medievală am făcut la comandă mese ovale şi jilţuri pe care să şadă cavalerii veniţi să-şi soarbă berile şi spuma de pe mustăţile victorioase. Am făcut camera neo-hippie pentru toţi psychedelicii, camera mortuară pentru gotici şi pentru toată lumea camera Duck unde fiecare se întreţinea cu fiecare. Punctul comun era barul aflat în mijlocul acestor camere. Toate erau destul de încăpătoare şi toate s-au umplut de la început. Muzica era diferită de la o încăpere la alta.

Eram mulţumit de efortul depus şi în afară de asta nu simţeam lipsa sufletului. Am devenit mult mai pragmatic, banii se adunau mai uşor, eram un magnet pentru bunăstare. Pe de altă parte după şase luni de muncă asiduuă mi-am neglijat familia. Soţia a plecat şi a luat şi copilul. Nu am simţit nimic când am găsit casa goală după o ceartă. Remuşcările nu s-au arătat. Niciun sentiment nu m-a încercat. Eram plat.

Într-o noapte după ce am consumat foarte multe substanţe, m-am pierdut. Umblam ca o nălucă prin fiecare cameră. Tot în acea noapte am dat o petrecere privată pentru Szandor, un mecena al barului-artă. El a stabilit lista invitaţilor. El s-a ocupat de întreaga organizare a evenimentului. O echipă formată dintr-o mână de oameni mi-a decorat locul cu mătase neagră, lumânări, beţişoare parfumate, perne, fum, mult fum. Angajaţii mei au primit liber în locul lor fiind aduşi servitorii de la castel.

Am băut, am vorbit, am băut, am dansat. În camera păcatelor orgia era în toi. M-am aruncat în mijlocul grupului încleştat, interjecţii, sâni, se sugeau, se strângeau, se loveau. Am reuşit să trag o tipă într-un colţ de canapea. Eram drogat de plăcerea oferită. Deliram, am lovit, am muşcat, a urlat. Avea buzele de un roşu aprins. Avea un zâmbet viclean de fiecare dată când mă sugea,lingea, pupa. Eram în iad şi focul nu îmi ardea pielea. Realitatea se scurgea pe uşa de la intrarea în cameră, ochii mi se umpleau de sânge picurat din braţele crestate. Mi-am trecut mâna prin părul ei înăclăit cu substanţe, am tras, a ţipat. Eram posedat de demonul desfrâului, i-am aplicat câteva palme. A râs în hohote, am lovit mai tare. A vrut mai mult, mai mult, i-am dat mai mult, am lovit cu putere. Durerea era prinţesa cu corpul perfect pe care şi-o doresc toţi cavalerii.

Am reuşit să-mi trag pantalonii pe mine şi să ies, până nu rămâneam fără piele pe spate de la unghiile ce m-au străpuns strat după strat, subtanţa roşie a ţâşnit şi ea s-a hrănit cu lichidul meu. Mi-am potolit setea la bar şi am intrat în camera mortuară. Eram la bustul gol şi în jeans. Era răcoare, beznă şi miros de pucioasă. Grupuri de indivizi adunaţi în jurul meselor, cu ochii închişi meditau în linişte. Din când în când cineva striga: Bime! Pe unul din pereţi era prins un tablou ce înfăţişa un dragon cu trei capete,de câine, dragon şi bărbat. Am fost surpins să recunosc printre ciudaţii adunaţi, oameni de faceri importanţi, consilieri, profesori, creme de la creme. Am părăsit camera cu o oarecare teamă în sân şi pieptul îngheţat.

La bar am întâlnit-o pe Edie Sedgwick. Era ameţită, agitată, dezinhibată mi-a strecurat mâna pe după gât şi m-a tras spre camera neo-hippie. Nu reuşeam să-mi revin din şoc. Era chiar Edie. Am fumat împreună, am tras un gât dintr-o sticlă după care ne-am aruncat în muzică. Săream împreună pe ritmul clapelor,tobele, chitara, basul, if I was to say to you girl, we couldn't get much higher. Se unduia pe fiecare notă, eram complet hipnotizat, mă teleportasem în timp. Eram tânăr din nou, aveam plete, Edie cu ochii ei mari, puternic conturaţi cu negru dansa în lumina multicoloră, dresul negru şi cămaşa largă, lungă până deasupra genunchilor. M-am agăţat de unul dintre cerceii ei mari, vintage, am intrat în ureche. Bobby era aşezat pe un scaun cu chitara, cu muzicuţa, cu părul creţ, cânta. …she finally sees that she’s like all the rest, with her fog, her amphetamine and her pearls, she takes just like a woman, yes she does, she makes love just like a woman…yes she does…Am trecut de el cu grijă să nu-l deranjez. Iepurele alb, acidul era vărsat pe faţa de masă, m-am sărutat cu Grace Slick, ne-am iubit pe un pat moale, un burete îmbibat în substanţe, mi-a compus o melodie în timp ce îmi fumam ţigara de după. I-am mulţumit, mi-a spus să nu-mi pierd capul, i-am spus că nu.

Am traversat un râu de praf strălucitor şi m-am pierdut într-un câmp de căpşuni. Întinşi la umbra unei tufe erau cei patru gândaci magnifici. Nici urmă de japoneză. John m-a invitat să explorăm câmpul înroşit…let me take you down, ‘cause I’m going to Strawberry Fields, nothing is real, and nothing to get hung about, Strawberry Fields forever… M-am aruncat în fructele zemoase, mi-am mânjit obrajii de dulceaţa lor şi inima s-a împăcat cu creierul. M-am lăsat pe spate, mii de furnici mi-au cărat trupul pe sub cerul roşu. Albastrul ascuns în ochii unui singur strămoş mutant, nicio ieşire, am căutat semnul, Edie, cineva mă striga. Hey Joe! I've heard you shot your woman down! Shoot her one more time! Hey Joe, you better run on down!

-De ce să fug? Soţia mea a plecat, a divorţat, a luat cu ea copilul!

-Joe? Am găsit casetele! Hei Joe mai eşti cu noi?

Am ieşit pe cealaltă ureche, am sărutat-o, Edie I’m back darling! În camera Duck toată lumea mă privea acuzator. O ţineam pe Edie de mână, am prezentat-o invitaţilor. Toţi aveau costume albe şi stilouri în buzunarul de la piept. În mână aveam un ursuleţ de pluş. Laveel nu era printre ei, nici Bobby, nici Grace…nici eu.